Excelenta
Lumea este condusă de imbecili, sociopați, schizofrenici și eugeniști. Arhitectura societății lor, construită de-a lungul a zeci de ani, a contorsionat până la anihilare valorile etico-sociale străvechi înlocuindu-le cu non-valorile minților afectate profund de lipsa intelectului pozitiv. Astfel, s-au născut societăți similare chipurilor lor. Astăzi, lumea se prăbușește iremediabil. Totuși, unde sunt patrioții, oamenii integri, înțelepții? S-au predat cu toții anarhiei sau numărul lor e atât de insignifiant încât revolta n-ar mai reuși să remedieze nimic din ceea ce a devenit realitatea morbidă a vremii de pe urmă?
Dacă dai puterea șarlatanilor, nu mai ai nicio șansă să o iei înapoi.
În ultima vreme, tot mai mulţi români deschişi la minte au început să-şi caute locuri de muncă în firme în care corectitudinea, echitatea şi respectul reciproc sunt la ele acasă. Ei vor să muncească într-un mediu sănătos şi să se simtă respectaţi pentru munca prestată deoarece prin participaţia lor contribuie la reputaţia şi valoarea firmei.
Recunoaşterea de către angajator a prestaţiei unui angajat stă la baza respectului dintre cei doi indivizi. Dacă respectul este univoc ( de la angajat către angajator), munca va deveni din ce în ce mai grea, mai obositoare, se va simţi insignifiant, neapreciat şi, dintr-o persoană calmă se poate transforma într-una irascibilă, chiar nepoliticoasă, nemaiputând da randamentul iniţial.
Angajaţii a căror muncă este apreciată şi respectată făţiş, tind să depună eforturi mult mai mari în viitor pentru a fi demni de recunoaşterea continuă a şefilor ( fără a avea vreo legătură cu linguşeala)! Aceasta este feedback-ul natural faţă de cei care-i acordă încredere şi respect.
Persoanele inteligente, în general, când îşi caută un loc de muncă, îşi stabilesc o serie de priorităţi pentru noul job:
- Să fie stabil;
- Să fie compensat în limitele bunului simţ;
- Să fie respectat în colectivitate;
- Să aibă anumite beneficii;
- Să existe un echilibru între viaţa profesională şi cea personală.
Practic, toţi angajaţii merită recunoaştere şi respect din partea managerului pentru că prin contribuţia individuală a fiecăruia dintre ei se construieşte întregul care dă imaginea firmei.
Psihologul Paul Marciano afirma într-o lucrare a sa că „Implicarea angajaţilor depinde de măsura în care indivizii respectă organizarea şi conducerea firmei simultan cu trăirea sentimentului că sunt şi ei respectaţi.”
Marciano prezintă şapte drumuri critice prin care managerii pot afla ce se întâmplă şi ce randament pot da angajaţii lor:
- Recunoaşterea: Mulţumind angajaţii şi recunoscându-le contribuţia lor zilnică.
- Abilităţile: Asigurând angajaţilor logistica necesară pentru a avea succes.
- Feedback-ul de susţinere: Oferirea de feedback-uri de performanţă în cursul desfăşurării activităţii, atât pozitive cât şi de corectare a greşelilor (interzise reproşurile!).
- Parteneriatul: Promovarea unui mediu de lucru colaborativ.
- Stabilirea aşteptărilor: Stabilirea unor obiective clare de performanţă şi angajând răspunderea unora sau tuturor pentru rezultatul final.
- Consideraţie: Demonstrând deschidere în gândire, empatie şi bunătate.
- Încredere: Demonstrând încredere în competenţele, abilităţile şi deciziile angajaţilor.
Angajaţii nu trebuie să se simtă la muncă precum sclavii pe plantaţie ci trebuie să gândească şi să se comporte ca adevăraţi proprietari. Ei pot lua poziţie când lucrurile merg anapoda, pot fi vocali, trebuie să fie ascultaţi atunci când au ceva de spus şi nicidecum trataţi ca nişte simple maşini lipsite de sentimente şi de personalitate.
O chestiune foarte importantă o reprezintă climatul firmei, care trebuie să fie pozitiv. Dacă într-un colectiv există detractori, trebuie eliminaţi! Aceştia devin toxici pentru întreg colectivul. Competiţia şi comparaţia nu sunt benefice întrucât fiecare angajat trebuie să presteze la adevărata sa valoare şi nu doar atunci când se deschid uşile competiţiilor ori se naşte în mintea cuiva vreun scop mai mult sau mai puţin abscons astfel încât, prin comparaţie, să se aleagă un alt angajat decât cel care în mod real prestează performanţă.
Dacă se va schimba modul de percepţie al managerului faţă de subalternul său, cu siguranţă angajatul va oferi firmei, de bună voie, întregul său potenţial şi va atinge obiectivele de performanţă prin autodezvoltare şi automotivare stimulat fiind chiar de atitudinea şefului dar şi de atmosfera pozitivă a colectivului în care îşi desfăşoară activitatea.
Ilie Şerbănescu a explicat sistemul de împrumut folosit în cazul Greciei.
„Au imaginat un program de salvare – au angajat 240 de miliarde de euro, bani pe care i-au dat contribuabilii din zona euro, contribuabilii germani, spanioli, francezi, până şi contribuabilii sloveni, letoni, care nu avea nici o vină şi nici o treabă cu Grecia.
240 de miliarde de euro au primit grecii. Din ăștia, 200 au plecat din Occident spre Atena, au zăbovit într-un cont eescrow pe care grecii nu aveau voie să-l atingă.
Stăteau 3 zile acolo şi se întorceau de unde au venit, dar nu intrau în buzunarul contribuabililor, ci în fief-urile băncilor. Acest program aşa zis „de salvare a Greciei” era un program organizat de transfer a banilor de la contribuabilul francez sau cel german către băncile lor din Grecia. Adică era un program de acoperire a mizeriei pe care s-au bazat băncile respective. Deci, nu era un program de salvare, era o minciună. Așadar, o altă mare minciună care s-a spart acum!”, a afirmat el.
„Doamna Merkel susţine o minciună când spune că contribuabilul german îl ţine pe grec, nu, el susţine băncile germane. Punct.„
Germania beneficiaza de resursele țărilor asuprite din UE fără să fie nevoită să tragă un foc de armă.
Poporul grec s-a trezit din manipulare şi întreabă Uniunea: „Unde sunt banii pe care ni-i cereţi şi care a fost traseul lor în economia greacă?” În sfârşit grecii au înţeles mizeria din spatele „austerităţii” şi a programelor de „relansare” economică a ţărilor membre UE via FMI!
„Presa europeană a transformat Grecia in oaia neagra a Europei. Nicio problema, asta este menirea presei in secolul 21, sa desfiinteze la comanda sau sa construiasca povesti frumoase in functie de preferintele sponsorilor. Pe scurt, falimentul Greciei a inceput in momentul trecerii la Euro. Atunci datoria suverana s-a convertit de la drahma la euro, crescand bursc de la 80 de centi la 1.60 dolari (comparatie cu dolarul american). Tranzitia la euro a dublat efectiv datoria Greciei in termeni reali, comparativ cu cei care au avut credite in franci elvetieni si s-au trezit brusc datori cu 30% mai mult decat contractasera. Apoi au urmat interventiile Troicii, pomparea de noi credite toxice de la BCE si FMI, cand Grecia trebuia sa fie lasata sa falimenteze, austeritate merkelianica, taxe si supra taxe, masuri antieconomice care au provocat dezastrul. Doar asa poti ingenuchea si supune o tara pentru a putea, ulterior, s-o cumperi, penny by the dollar. Au fost vizate porturile (Grecia are cea mai mare flota de transport maritim din lume), insule, aeroporturi, resurse, apa, energie, autostrazi, tot ce poate produce profit fara transpiratie si care urmau sa intre in poseseia unor corporatii din anturajul creditorilor. Insa, ghinion. In Ianuarie, Syriza a castigat alegerile si toate aranjamentele anterioare au cazut. Stop „privatizarilor” dubioase, stop furaciunilor. Tsipras a fost imediat transformat in BINLADENUL Europei. Comisia de ancheta a luat la puricat toate tranzactiile guvernelor anterioare si sunt sigur, multi vor rugini in puscarie. FMI a simtit pericolul si, pentru a se proteja imagologic, a aruncat pisica moarta in curtea BCE, publicand vineri un raport din care reiese ca masurile impuse Greciei de Comisia Europeana au fost catastrofale. Ce urmeaza dupa 5 iulie, ramane de vazut. Pentru ca in ciuda arogantei comentatorilor care le stiu pe toate si nimic, Grecii au in maini soarta zdrentuita a Europei, efectul dominoului este ireveresibil. Efharisto para poli!” (Cristian Florin – roman stabilit în Grecia)
“FMI i-a instruit pe jurnaliştii greci în Washington, pentru a prezenta ştiri favorabile FMI-ului şi Comisiei Europene” a declarat un jurnalist grec platit de FMI pentru aceasta misiune.
Pericle (filosof grec) făcea o distincţie de mare însemnatate pentru atenieni şi anume aceea între cetăţenii interesaţi de treburi publice – polites – şi cetăţenii care urmăreau doar propriul interes – idiotes. Democraţiile actuale s-au dovedit a fi conduse doar de IDIOTES!
Platon (alt filosof grec) considera că democraţia este periculoasă deoarece plasează puterea politică în mâinile poporului ignorant şi plin de invidie. El argumenta că, datorită ignoranţei şi prostiei lor, oamenii nu vor şti şi nu vor fi capabili să utilizeze puterea politică pentru binele comun, majoritatea fiind interesată să-şi satisfacă exclusiv interesele personale.
Tot Platon spunea ca din democraţie decurg războiul civil, anarhia şi distrugerea oraşului – stat (polisul). Când democraţia va lăsa polisul în această stare mizerabilă, oamenii vor cere lege şi ordine. Atunci ei se vor strânge în jurul oricărui om suficient de puternic pentru a pune capăt anarhiei. Dar o astfel de persoană va fi întotdeauna un despot, un tiran căruia nu-i pasă de polis sau de popor, ci numai de putere. Astfel, democraţia, nu este altceva decât o serie de paşi marunti spre despotism.
Aristotel – filosof grec care a trăit în perioada 384 î.e.n. – 322 î.e.n. – spunea „Democraţia este calea cea mai uşoară către tiranie” şi tot el constatase ca democraţia este una dintre cele mai corupte forme de organizare statală întrucât statul devine captiv în mâinile unor mici grupuri de interese capabile să manipuleze cu uşurinţă masele în scopul îmbogăţirii personale în timp ce populaţia este ţinută în sărăcie lucie.
Efectul negativ major al democraţiei: prostimea decide (aparent) strategiile economico-sociale ale ţării iar intelectualii minoritari sunt obligaţi să se supună aşa-ziselor decizii ale majorităţii!!!
Grecii au civilizat lumea; ei au fost cei care au implementat pentru prima oară în lume democraţia (anii 600 î.e.n.) şi după vreo 200 de ani de funcţioare au renunţat la ea deoarece devenise un sistem bolnav şi extraordinar de corupt! Ar fi culmea ca astăzi, pionierii democraţiei, să devină victimele asasinilor economici democraţi!!! În urmă cu 2400 ani, în timp ce grecii se confruntau cu anomaliile sistemului democrat, nemţii, francezii şi englezii se jucau încă în ţărână fiind la stadiul de Neanderthal iar astăzi le dau lecţii? „Democraţii” actuali sunt criminalii economici ai ţărilor emergente care încearcă – fără succes – să intre pe pieţele internaţionale cu produse performante, ecologice şi care, indubitabil, fac concurenţă serioasă chimicalelor din vest. De aceea laptele vacilor noastre neaoşe care pasc iarba proaspătă de pe câmpuri nu mai este acceptat de UE (auzi tu, cica nu e eco!!!), de aceea nici viile noastre nu mai produc struguri buni pentru vinuri, de aceea nici strugurii portughezilor n-au mai fost ok deşi vinul de Porto era celebru în toată lumea dar după ce viile lor au fost smulse din pământuri şi replantate în Franţa, brusc şi vinul a devenit perfect vandabil pe pieţele lumii!!! FMI, BM, UE şi toate organizaţiile internaţionale au supt sângele popoarelor mici, le-au suprimat complet independenţa şi suveranitatea, le-au distrus bruma industriei, speranţa, visurile, au transformat cetăţenii în sclavi şi ţările lor în colonii!!! Ordinarilor! Vremea imperiilor a apus!
O organizatie internaţionala aşa cum este UE nu poate rezista timp îndelungat datorită tratamentului discreţionar aplicat membrilor săi. Dacă nu s-ar dori colonizarea ţărilor sărace ale UE şi transformarea cetăţenilor acestora în sclavi, atunci ar fi fost egalitate între toţi cetăţenii începând cu salariile, pensiile, ajutoarele sociale, preţurile şi terminând cu libertăţile individuale. Or, realitatea este complet diferită; sunt discrepanţe uriaşe între cetăţenii UE şi din acest motiv este imposibil să subziste ca organizaţie … imperială. Implementarea euro în Romania ar pune definitiv cruce poporului român. Trecerea la euro a fost mai putin simţită la germani, în rest, italienii, spaniolii, portughezii şi grecii au sărăcit complet. Au avut nevoie de ani de zile pentru redresare economico-financiară şi unii dintre ei nu şi-au revenit nici astăzi!
Este regretabil că România NU are politicieni verticali, bărbaţi adevăraţi şi mai ales NU are polites ci doar Idiotes. La fel de regretabil este că nici poporul nu reacţionează prompt la abaterile politicienilor ori nedreptăţilor, nu cunoaşte DEMNITATEA şi nici nu simte MÂNDRIA GRECILOR!
Bravo, Grecia! Nu ceda!
Flavia Kenyon (foto) este singurul avocat pledant roman din Maria Britanie. Specializata in cauze penale, dupa ce a studiat Dreptul la Oxford, aceasta a dezvaluit modul in care isi desfasoara activitatea avocatii britanici, unul total diferit de cel al avocatilor romani. Povestea Flaviei Kenyon a fost prezentata, duminica 17 mai 2015, in cadrul emisiunii „Romania, te iubesc!”, de la PRO TV.
Astfel, romanca a explicat ca judecarea inculpatului se face in fata unui juriu format din 12 jurati, alesi la intamplare din orice mediu social si cu orice pregatire: „In Anglia, judecarea inculpatului se face in fata unui juriu format din 12 jurati. Pe ei trebuie sa ii convingi. Sunt alesi aleator, la intamplare, pot veni din orice mediu social si sa aiba orice pregatire. Uneori trebuie sa ma pun in pozitia lor si, de exemplu, in cazurile de frauda – care sunt foarte complexe – eu trebuie sa explic un concept dificil intr-un mod foarte, foarte simplu, ca ei sa inteleaga si sa ‘mearga’ cu mine, nu cu Coroana„.
Asta da celeritate
In ceea ce priveste durata unui proces, diferenta este enorma fata de ceea ce se intampla in justitia din Romania. Potrivit Flaviei Kenyon, cel mai scurt proces dureaza, la Londra, 2 zile, in timp ce un proces de durata nu depaseste 3 luni. Iar din momentul in care incepe judecata, sunt fixate termene zilnic, pana la finalizarea procesului.
Mai mult, avocatul stie exact, pentru fiecare dosar in parte, cand are termen, in ce sala, si cat va dura. De exemplu, pentru una dintre cauzele in care pledeaza, Flavia Kenyon precizeaza ca a fost informata ca sedinta va incepe la ora 10.15 si va dura pana la ora 12: „Fiecare dosar pe care il avem se leaga cu o panglica. Daca il leg cu panglica rosie inseamna ca eu sunt aparator, iar daca era alba, insemna ca acuz„.
Traditiile din secolul XIV sunt pastrate si azi
Flavia Kenyon a povestit si despre ce inseamna sa profesezi ca avocat pledant in Londra, dar si despre traditiile respectate cu sfintenie in sistemul englezilor: „Avocatul poarta un costum la care se adauga roba si – piesa de rezistenta – peruca. Este vorba de o peruca traditionala, care arata la fel si pentru barbati, si pentru femei, pentru a nu se face diferenta intre noi in Curtea de Justitie. Deci toti avem acelasi nivel, indiferent de cat timp profesam. Este o traditie care dateaza din secolul XIV, desi femeile nu aveau voie, in vremea aceea, sa practice aceasta meserie. Este un semn de respect, un semn de distinctie. Deci suntem anonimi, eu sunt o peruca, la fel ca orice alta peruca„.
Sursa: Luju
Nici măcar nu ne putem compara cu sistemul lor judiciar. Partea proastă este că nici nu se doreşte îmbunătăţirea şi profesionalizarea sistemului românesc. Ne plac haosul, injustiţia, umilinţa, batjocura, lipsa de respect a instanţei faţă de avocaţi şi părţi, încălcarea drepturilor omului… Dacă nu le-am accepta pasivi, am reacţiona atât la nivel de societate cât şi la nivel legislativ. E suficient să exemplicitez doar că primul termen de judecată stabilit într-un dosar poate fi după aproximativ un an de la data depunerii acţiunii iar ulterioarele se stabilesc cel mai devreme într-o lună sau două! În timpul vacanţei judecătoreşti trebuie să ne luăm adio de la instanţe. Începând cu luna mai, termenele se vor stabili spre finele lui septembrie!!! Sunt situaţii în care, până ajunge dosarul pe rol (ori se soluţionează definitiv) mor părţile sau faptele s-au perimat de la sine! Astfel de practici bolnave nu pot fi considerate înfăptuiri fireşti şi legale ale justiţiei. Magistratul trebuie să îndrepte lucrurile cu celeritate şi nu peste 10 ori 20 de ani de la săvârşirea faptelor sau a încălcării drepturilor altora! În România, justiţia se deplasează cu două viteze: ori pe acceleraţie (atunci când există interes special în cauză) ori pe viteza melcului. Unii dintre noi ne dorim însănătoşirea justiţiei din temelii dar nu e suficient. Avem nevoie de politici publice, de voinţă parlamentară şi de conştientizarea faptelor dramatice cu care ne confruntăm în acest segment de activitate. Pretind cam multe…ţara e bolnavă de sus până jos.
Ieri, 20 mai 2015 , deputaţii din Comisiile de muncă şi buget au dat undă verde proiectului de lege care stipulează ca toţi angajatorii să prevadă bani în bugetul anual pentru a le da angajaţilor voucherele de concediu, în cuantum de maximum şase salarii minime pe economie, salariu care, de la 1 iulie, va fi de 1.050 de lei. Condiţia impusă: concediul să fie efectuat în ţară.
Sumele vor fi deduse din impozitele şi taxele angajatorilor. Mai mult ca sigur salariaţii nu îşi vor primi banii de concediu, întrucât angajatorii nu au prevăzute aceste sume în bugetele de anul acesta. Legea urmează să primească astăzi, 21 mai 2015, votul final din partea deputaţilor.
Şi, ca orice lucru făcut în stil românesc, legea – aparent pozitivă şi benefică angajaţilor – devine ridicolă prin aplicabilitatea sa. Vinovăţia exclusivă aparţine legiuitorului. De ce a trebuit să includă sintagma „de maximum 6 salarii minime pe economie” lăsănd la dispoziţia angajatorilor dreptul de a-şi îndeplini obligaţia prin sume cuprinse între 0,1 – 6.105 lei? Plaja imensă poate fi jucată odios. Angajatorii nu pot fi suspectaţi de rea-voinţă dacă vor oferi angajaţilor vouchere în valoare de 0.1 lei sau 1 leu. În concluzie, legea îmbracă o formă strict populistă iar pe fond devine penibilă. Dacă intenţia ar fi fost sinceră iar scopul urmărit era bunăstarea angajatului simultan cu revigorarea firmelor de turism, legiuitorul trebuia să prevadă un prag minim al valorii voucherului sau o valoare unică. Numai aşa legea, în întregul ei, n-ar fi căzut în derizoriu.
Ca şi contra-exemplu amintesc o lege edictată în Germania, la începutul lui 2015 : până anul trecut, nemţii cu salarii mici preferau să trăiască din şomaj – 600-800 euro/lună, sumă încasată pe toată perioada în care cetăţeanul german nu are loc de muncă!!!! În România, îndemnizaţia de şomaj se plăteşte maximum 12 luni şi, datorită micimii ei, aruncă şomerul şi familia acestuia într-o sărăcie cumplită!!!!
Paradoxal, atât Germania cât şi România sunt membre ale aceleiaşi Uniuni: Uniunea Europeană! Suntem membri din punct de vedere tehnic, practic… tot ce se întâmplă pe plaiurile noastre diferă de ceilalţi! Nici măcar drepturi egale de deplasare şi stabilire într-o altă ţară nu avem deşi CEDO ne conferă tuturor aceste libertăţi. Tot teoretic!
Începând cu luna ianuarie a.c. legislativul german a hotărât modificarea plăţii pe oră, de la 6, 3 euro la 8,5 euro, preconizând că măsura va stimula eficient interesul cetăţenilor pentru angajare. Modificarea plăţii pe oră a majorat implicit şi salariul minim: de la 800 euro la 1300 euro. Odată cu intrarea în vigoare a noului act normativ, nemţii au preferat să-şi caute joburi, scăzându-le brusc interesul pentru şomaj. Efectul condiţiei imperative a fost remarcabil şi s-a materializat prin scăderea drastică a numărului şomerilor germani! Aceaşi lege impune condiţia minimului de plată pe oră şi transportatorilor internaţionali: pe timpul tranzitării Germaniei, şoferii vor fi plătiţi de angajatorii lor cu 8,5 euro pe oră!
Diferenţa dintre legislativul german şi român este vizibilă. În ce constă? În primul rând în fermitate, apoi viziune pragmatică, satisfacerea interesului naţional etc.etc.etc.
Citez din clasici în viaţă:
„Lucrurile pot fi făcute în trei feluri: corect, incorect şi româneşte.”
Integritatea este un concept consistent al unor acțiuni, valori, metode, măsuri, principii, așteptări și morala. Integritatea este o alegere personală, un angajament intransigent și consecvent previzibil pentru a onora valori și principii morale, etice, spirituale și artistice.
În etică , integritatea este considerată de mulți oameni ca fiind onestitatea, veridicitatea sau acuratețea acțiunilor cuiva. Integritatea stă în opoziție cu ipocrizia, fiind in conflict cu aceasta. Integritatea în etică NU poate fi similară cu Binele ci NUMAI cu principiile raţionale.
Integritatea cere Curaj, Moralitate, Etica, Responsabilitate, Asumare şi Voinţă. Dacă individul nu deţine aceste componente esenţiale în structura ADN-ului personal ori îi lipsesc unele dintre ele, nu poate fi INTEGRU şi nici nu va avea capaciatatea de întelegere a utilităţii ei in societate ori o va înţelege insuficient.
Marvin Williams spunea ca ” Nu există o testare mai bună a integrităţii unui om decât comportamentul acestuia atunci când greşeşte.” Omul integru îşi recunoaşte greşeala şi vinovăţia. Îşi cere întotdeauna scuze şi, dacă este posibil, va depune toate eforturile pentru a o îndrepta sau a-i micşora efectele negative. Omul integru este complet responsabil pentru faptele sale şi îşi asumă faptele cu fermitate. El conştientizează că oamenii pot avea îndoieli cu privire la vorbele rostite dar întotdeauna vor crede în faptele demonstrate.
Integritatea nu trebuie demonstrată, ea pur şi simplu există. Omul poate fi integru chiar şi atunci când nimeni nu-l priveşte pentru că locul ei se afla în adâncul caracterului său, nefiind condiţionată de elemente ori situaţii externe.
Pentru a constata dacă o persoană este integră din punct de vedere etic este suficient să observăm şi să analizăm acțiunile, credințele, metodele, măsurile și principiile sale. Toate derivă dintr-un singur nucleu de valori şi acela este caracterul ei.
Conceptul de integritate implică o plenitudine, un corpus cuprinzător de convingeri, adesea menționată ca fiind o viziune sănătoasă asupra lumii. Acest concept de integritate subliniază onestitatea și autenticitatea, cere ca actul săvârşit în orice moment să fie în conformitate cu viziunea individului asupra lumii. Ayn Rand a considerat că Integritatea „nu constă în loialitatea faţă de unul dintre capriciile subiective, ci în loialitatea faţă de principiile raţionale„.
INTERVIU Marcel Iureş vorbeşte despre sentimente care nu au nume, despre prima lui dragoste (şi nu, nu e teatrul), despre birocratizarea vieţii şi despre adevărata adrenalină.
Dan Boicea: Îmi povesteaţi cândva, off the record, că prima mare dragoste a fost o ţigăncuşă frumoasă dintr-o şatră de pe lângă Afumaţi, la 12 km de Băileşti. Trecem amintirea on the record?
Marcel Iureş: E o amintire dintr-o copilărie de preşcolar. Am ajuns în preajma fetei pentru că eram curios să pun mâna pe o bivoliţă şi să mănânc unt proaspăt, făcut de părinţii ei. Am trăit în şatră, alături de grupul acela, care era destul de mare. Aveau şase-şapte căruţe cu bivoli, pictate frumos. Din când în când se mai certau, dar era viaţă. Cositoreau tot ce era din alamă, găleţi, cratiţe şi aşa mai departe, pentru că ţăranii din zona aia se pregăteau pentru făcut bulion, magiun sau săpun. Relaţia noastră a durat ceva. Apoi, ea s-a măritat, conform tradiţiilor ţigăneşti. Era o fată foarte frumoasă.
Aţi simţit o mare dragoste şi pentru un rol?
Marcel Iureş: Nu pot să pun semnul de egalitate între acea întâmplare şi teatru. Pare că e asemănător, pentru că există aceeaşi mare curiozitate. Poate că m-am îndrăgostit de ideea de a mă preface că sunt altcineva. E o performanţă în sine, care nu are un scop. Pare o glumă a vieţii, dar poate duce foarte departe.
Care a fost momentul în care aţi simţit că v-aţi maturizat şi că nu mai există cale de întoarcere?
Marcel Iureş: Ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate, din faptul că a trebuit să-mi asum foarte multe lucruri. Asta mi s-a întâmplat când m-am însurat. Iar când s-a născut fiul meu, Alex, ideea a devenit şi mai adâncă, pentru că mi s-a modificat profund viaţa. Aveam 32 de ani.
Apoi am trecut alt prag, în momentul în care am auzit că sunt considerat intelectual sau artist. „Ai grijă ce vorbeşti, ce referinţe utilizezi…“, mi s-a spus. Atunci am devenit circumspect şi am recitit tot ce citisem până atunci. Am învăţat să citesc foarte devreme, pe la cinci ani, aşa că am avut multe lecturi, din pasiune şi din curiozitate, dar n-am înţeles mare lucru. Reţineam partea de basm, de poveste şi nu referinţele istorico-literare. Dar de ce era scrisă cartea, nu ştiam. A doua oară am înţeles ce am citit, pentru că aveam cifrul.
Spuneaţi că una dintre marile reuşite ale vieţii dumneavoastră este că aveţi un fiu, „un om“. Ce educaţie i-aţi dat fiului dumneavoastră?
Marcel Iureş: Alex face şi fotografii pentru teatru, are şi o companie de produs filme. A luat şi nişte premii pentru nişte documentare artistice, scurtmetraje. A început de unul singur, cum e şi firesc. Cu spaimă, cu tremurături, cu poticneli, dar acum e OK.
De la un moment dat ajungi să fii martorul evoluţiei propriului copil, pentru că mare lucru nu mai ai de făcut. Dacă i-ai pus în mână cărţile care trebuie şi ai o prietenie solidă cu el, lucrurile se simplifică. Devin grele sau complicate doar atunci când vezi că tinerii din ziua de azi nu sunt absorbiţi, nu sunt acceptaţi de lanţul social şi trebuie să facă eforturi supraomeneşti să se integreze în propria ţară. Se vede cu ochiul liber că sunt trişti.
Ceea ce spuneţi aici li s-a întâmplat realizatorilor filmului „Poziţia copilului“. Chiar dacă au luat Ursul de Aur la Berlin, nu le-au atras deloc atenţia politicienilor.
Marcel Iureş: Asta a devenit un loc comun. Nu facem decât să repetăm, cu diverse ocazii şi la diverse niveluri…
Dar, dacă nu repeţi, ce poţi să faci?
Marcel Iureş: Asta e o problemă pe care n-o putem rezolva doar dacă vorbim. E ca nevroza, ca angoasa. Se hrăneşte cu ea însăşi. Şi aşa am ajuns la un nivel de sterilitate în a comenta, teribil! Eu am propria mea soluţie. Dar eu nu-mi pot permite să dau soluţii cuiva sau să-l sfătuiesc cum să iasă din fundătura asta. Eu doar îmi văd de treabă.
Încerc să fac lucrurile cum cred eu de cuviinţă, fără să deranjez. E adevărat, e din ce în ce mai greu, pentru că eu trăiesc într-o ţară, iar guvernele, de orice culoare ar fi ele, trăiesc în cu totul altă ţară. E ca relaţia unui împărat cu înţelepţii din jurul lui. Ei pun pe masă idei, concluzii, previziuni, dar împăratul face tot ce vrea el.
V-a uimit ceva foarte tare în viaţă?
Marcel Iureş: Eu nu sunt foarte atent la lucrurile senzaţionale. M-au fascinat şi mă fascinează în continuare copiii. Naşterea fiului meu a fost un moment excepţional, pentru că am văzut continuarea vieţii mele. E un lucru care te cutremură. E un sentiment care nu are nume. E naşterea unei galaxii pe care nu trebuie s-o priveşti cu telescopul, pentru că e lângă tine.
Yoko Ono spunea că timpul e un concept inventat de oameni, pentru că unii dintre ei se simt tineri la 90 de ani, iar alţii bătrâni la 18 ani. Când v-aţi simţit cel mai tânăr?
Marcel Iureş: Cel mai tânăr mă simt dimineaţa. O parte din tinereţea zilnică începe atunci. Evident, mă simt tânăr atunci când mă pun în acord cu oamenii din jurul meu. În general, tinereţea e asociată cu victoria, cu puterea.
Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care v-aţi propus să-l faceţi de acum încolo?
Marcel Iureş: Nu cred în săritura fără plasă. Poţi să-ţi exciţi glandele şi să secreţi adrenalină stând pe un scaun şi fiind fascinat de o idee.
Vi s-a întâmplat asta pe scenă?
Marcel Iureş: Au fost momente de mare fericire pe scenă, care sunt, mai ales, la sfârşitul unui spectacol. Atunci când eşti o pungă fără bani, ţi-a rămas doar aerul, dar banii sunt în sală. Şi ţi-ai făcut treaba.
Cum gândeşte Marcel Iureş? Iată cum:
Comentăm comentariul. Nu se-ntâmplă, de fapt, nimic. Nu facem decât să comentăm, să comentăm, la nesfârşit, cu metafore mai mult sau mai puţin colorate. Noi vorbim, vorbim, vorbim, dar reacţia este zero.
Noi nu interacţionăm. Puterea, de mulţi ani în ţara asta, e paralelă. Îşi vede de o treabă care evident că nu corespunde cu ceea ce vrem noi.
Ajungi să fii asistat, când, de fapt, tu vrei să dăruieşti. Sau tu ai nevoie de ajutor, dar eşti considerat campion. Teatrul Act nu corespunde niciunui interes, nici de la Guvern, nici de la Primărie. Nu e convieţuire, ci o formă de supravieţuire, într-o derivă permanentă.
Nici măcar ministrul culturii şi ministrul educaţiei nu se duc la teatru. Nici regizorii de film nu se duc să vadă actorii la teatru.
Viaţa mea nu este construită pe răstit, pe înjurături, pe relaţii de forţă. Eu nu mi-am permis niciodată să mă răstesc la nimeni. Probabil că autorităţile ar reacţiona dacă aş începe să înjur. Să spun tot felul de vorbe grele. Dar nu pot, pentru că mă îmbolnăvesc. Relaţia asta de ostilitate e derizorie.
Dacă eu văd la televizor că o majoritate agramată aflată în sânul Parlamentului se răsteşte, mie bunul simţ şi educaţia îmi spun că trebuie să fac invers. E o chestie elementară, creştină, să cumpăneşti şi să stabileşti cu blândeţe ce ai de făcut.
Marcel Iureş, în spectacolul „Absolut“ de la Teatrul Act
În scandal nu poţi crea nimic. Doar consumi. Viaţa se poate construi cu resentimente, dar nu durează.
Ţelul suprem în viaţă e ca Paradisul. Poate să fie chiar lângă tine. Fericirea nu e un scop, e drumul către ce vrem noi. Uneori, fericirea e să respecţi binele.
Unii cred că dacă nu sari de la 30.000 de metri cu paraşuta, dacă nu ai spart o Bancă sau n-ai făcut 200.000.000 de euro, viaţa ta n-are sens. Eu nu cred asta. Cred că idealul e să dai ceva mai departe. Viaţa unui om, cu tot ce a avut ea mai bun, trebuie să se dizolve într-un subconştient colectiv.
Ce vise neîmplinite am? Încă nu ştiu. O să văd. Dacă e adevărat că omul îşi vede viaţa înainte de a muri, poate vorbim atunci.
Marcel Iureş
Viaţa reală este întâlnirea dintre ceea ce credem noi că suntem şi ce vor alţii să fim. Trăim lipsiţi de comunitate.
Procesul de organizare a vieţii a devenit mai tare ca viaţa. Nu mai apuci să trăieşti ce organizezi. Birocratizarea vieţii e un proces care te consumă. Şi atunci, când mai trăieşti? Trăieşti făcând planuri? În timp ce te gândeşti cum să trăieşti, uiţi să trăieşti!
Noi trăim în partea rea a libertăţii. Dacă trăieşti în partea potenţială a libertăţii, lucrurile se limpezesc. Dar asta presupune efort şi o dragoste faţă de efort.
Sexul a ajuns o marfă împachetată în pixeli.
Omul nu poate fi invincibil decât pe porţiuni mici, care sunt tot atâtea capcane şi iluzii.
Prin viaţă am trecut din spaimă în spaimă şi din poticnire în poticnire.
Sursa: Ziarul Metropolis
Un video excepţional în care OSHO abordează tema libertăţii şi a sclaviei moderne aflată în relaţie directă cu înţelepciunea umană.
Nici o societate n-are nevoie de oameni înţelepţi şi nici nu doreşte ca oamenii să fie liberi. Dacă oamenii ar fi înţelepţi nu ar mai putea fi exploataţi, subjugaţi, nu mai pot fi forţaţi să participe la o viaţă mecanică trăind ca nişte roboţi.
Oamenii inteligenţi se revoltă împotriva opresorilor, îşi manifestă individualitatea, vor să trăiască în libertate iar libertatea vine odată cu înţelepciunea!
Când oamenii vor începe să-şi folosească inteligenţa, vor deveni periculoşi pentru guvernele lumii şi pentru biserici.
Omul înţelept este ca focul, ca leul şi ca flacăra. El nu-şi vinde viaţa ci va prefera să moară decât să fie sclav.
România fără Justiție 