Reclame
Arhive
Toate articolele lui Snake
Anarhia pe care o vedem în întreaga lume începând cu 2016 (momentul declanșator a fost victoria surprinzătoare a lui Trump) este efectul răzbunării clasei de experți paternaliști semi-intelectuali, cu studii la Oxford-Cambridge sau la alte universități de prestigiu, beneficiari ai unei educații bazate pe etichetă dar fără fond și care ne ordonă insistent …nouă, celorlalți
1) ce trebuie să facem
2) ce trebuie să mănâncăm
3) cum trebuie să vorbim
4) cum trebuie să gândim
5) pe cine să votăm.
Situația e similara poveștii chiorului șef peste orbi: acești emanați ai „inteligenței” descriși prin propriul lor sine, nu pot găsi o nucă de cocos în Insula de Cocos, ceea ce înseamnă că nu sunt suficient de inteligenți pentru a defini însăși conceptul de inteligență umană, prin urmare, cad în circularități având doar abilitatea de a trece examenele scrise de oameni la fel ca ei, semi-docți.
Se poate vedea oriunde și în orice context că acești academico-birocrați care se simt îndreptățiți să ne conducă viețile nu sunt deloc riguroși nici în statisticile medicale, nici în elaborarea de politici publice, nici în alte domenii. Prea-plini de sine, consideră că diplomele și CV-urile pe care ni le flutură prin fața ochilor, cu sfidătoare superioritate, le demonstrează implicit și inteligența aplicată.
Nassim Nicholas Taleb, eseist și savant libanezo-american, i-a denumit rece „Intelectualii Idioți” (II), considerându-i a fi produse ale societății moderne, procesul îndobitocirii accelerându-se de la mijlocul secolului al XX-lea, astăzi atingând supremul idioțeniei. Taleb constată că această categorie de oameni deloc largă ne-a invadat pur și simplu viețile, fiind omniprezenă și ubicuă.
Intelectualii Idioți au joburi în multinaționale sau firme de renume, salarizați peste medie, participă la tot felul de cursuri de dezvoltare personală și au deschidere doar pentru cei asemeni lor, adică socializează cu indivizi aflați la un nivel similar de idioțenie.
“Feriți-vă de semi-eruditul care crede că este erudit”, ne avertizează Taleb pentru că el nu reușește să detecteze în mod natural sofismul. Intelectualul idiot îi patologizează pe ceilalți pentru că fac lucruri pe care mintea sa nu le înțelege fără să realizeze că și propria sa înțelegere poate fi limitată. El crede că oamenii ar trebui să acționeze în conformitate cu interesele lor cele mai bune însă acele interese le cunoaște exact doar EL. Nefiind empatic, nu-i întreabă niciodată pe ceilalți ce nevoi au pentru că doar EL știe perfect ce nevoi are fiecare. Când plebeienii fac ceva care are sens pentru ei dar nu și pentru el, intelectualul idiot îi etichetează imediat ca fiind „needucați„, „țărani”, “nebuni”, “proști”.
Din punctul său de vedere, conceptul de participare la procesul politic are două căi distincte:
- „democrația” – atunci când se potrivește cu doleanțele sale;
- „populismul” – atunci când plebea îndrăznește să voteze într-un mod contrar preferințelor sale.
Mai mult, din punct de vedere social, Intelectualul idiot se înscrie pe toate platformele de socializare, nu pentru că ar fi o ființă socială ori empatică, ci pentru a fi cât mai mult vizibil public. Nu înjură niciodată pe Twitter ca să nu i se blocheze contul, în schimb acolo unde supravegherea e lejeră sau converge intereselor sale, își expune în toată „splendoarea” vocabularul îndesat de vulg .
Printre alte aberații lipsite de fundament practic și crez, vorbește sistematic despre „egalitatea raselor” și despre „egalitatea economică” dar niciodată nu ar ieși la băut cu un șofer de taxi sau cu un individ inferior pregătirii sale curriculare.
Intelectualul Idiot participă personal, cel puțin o dată, la discuțiile TEDx sau vizionează pe Youtube mai mult de două discuții TEDx. Intelectualul idiot votează cu X pentru că ar fi candidatul electibil din punctul său de vedere ori i s-a impus de către superiori, neargumentat, însă cei care votează cu alții îi etichetează bolnavi psihici sau pur și simplu proști. Intelectualul idiot este incapabil de logică și raționamente simple, ascultă orbește ordinele venite pe cale ierarhic superioară fără a le analiza statistic și fără a observa efectul acestora în timp (imediat sau viitor), din această cauză este total incompetent a presta activități în domenii complexe.
Intelectualul idiot comparativ cu intelectualul clasic, pare a fi trecut printr-o operație de lobotomie. Dacă nu faci parte din același grup, este imposibil să-l convingi asupra unei viziuni contrare ori diferite de a sa, indiferent cât de argumentată ar fi deoarece nu are capacitatea de a-și imagina două variante/răspunsuri posibile la aceeași problemă. Fiind construit parcă dintr-o singură genă egoistă, e mereu convins că poziția sa este cea corectă și devine refractar la tot ceea ce este contrar structurii sale psihologice firave.
Intelectualul idiot este, de regulă, membru al unui club care-i oferă oareșce privilegii; dacă activează în domeniul științelor sociale utilizează statistici fără să știe cum sunt derivate; din snobism deșănțat merge la concerte mai mult sau mai puțin celebre și la festivaluri literare despre care nu știe nimic, bea de rupe că pare cool, urinează pe el, crede că grăsimea e dăunătoare doar pentru că a auzit mesajul la reclame dar nu știe de ce, superficialitatea fiind constanta-i caracteristică; ia medicație pentru că doctorul i-a spus să facă acest lucru dar nu știe dacă e neapărat necesar; nu reușește să înțeleagă procese simple de fizică și, când i se explică, le uită foarte repede; nu cunoaște foarte bine gramatica limbii materne și nici nu-l preocupă gramatica limbilor străine pe care eventual le învață în anumite contexte dar utilizează frecvent cuvinte devenite „brand” în gașca lui; are întotdeauna o rudă care a lucrat cu cineva care cunoaște persoane sus-puse din conducerea statului; nu a citit niciodată beletristică, filosofie sau lucări științifice importante cu excepția celor la care a fost obligat în școli; nu s-a îmbătat niciodată cu rușii pentru că trebuie urâți fără motiv și în general; nu știe că există o diferență uriașă între „pseudo-intelectual” și „intelectual; nu reușește să facă distincția între noțiunea de instituție (ca necesitate universal formală într-un stat de drept) și adevăratul ei scop al înființării ei (obiectul de activitate) confundând întotdeauna omul (șeful) cu instituția; a menționat “mecanica cuantică” cel puțin de două ori în ultimii cinci ani în conversații care nu aveau nicio legătură cu fizica etc.
Intelectualul Idiot cunoaște puterea cuvintelor și forța acțiunilor sale de aceea are grijă mereu de reputația sa și mai ales știe că nu are nicio povară, nicio responsabilitate, alții fiind Icarii de serviciu. Per a contrario, folosește tehnica insultelor cu intenția directă de a știrbi imaginea adversarului ori a simpatizanților acestuia. Poate fabula pe un subiect doar dacă i s-a inoculat o poveste dar nu are capacitatea de a o reține pe termen lung.
Intelectualul idiot nu acceptă deloc criticile altora iar atunci când se întâmplă, generalizează și exagerează momentul concluzionând fără vreun raționament că „toată lumea este proastă„. Deși grupul din care face parte reprezintă doar o mică minoritate, e convins că face parte din elita care conduce sau va conduce lumea. Intelectualului idiot nu-i place să fie contestat și-i tratează pe cei din exteriorul grupului ca pe niște oameni inferiori deși el, deseori, este mult inferior celui pe care îl disprețuiește.
Nassim Nicholas Taleb a scris despre Intelectualul Idiot după alegerile din SUA (2016) când învingător a ieșit candidatul surpriză – Donald Trump. Alegerea lui Trump a fost percepută atât de absurd de intelectualii idioți americani încât nici astăzi nu au reușit să-și explice cauzele care au condus la succesul răsunător al acestuia. Mai intrigant este că modalitatea prin care a devenit favoritul no.1 al cetățenilor, în ciuda campaniilor denigratoare din media și manipularea știrilor, rămâne un mister nedeslușit în nicio carte de specialitate. Datorită viziunii lor înguste și a inteligenței superficiale față de problemele născute în urma deciziilor politice, a celor privitoare la societate în general, intelectualii Idioți au hotărât să reacționeze neasumat prin respingerea violentă și contestarea sistematică a președintelui Trump, alegând lupta subversivă, de gherilă în care au reușit să coopteze tineri agresivi, naivi, dispuși să creeze anarhia la Washington DC, New York etc.
Practic, succesul neașteptat al lui Trump a revelat lumii întregi inexistența „calității”, „valorii” și „substanței” elitei intelectualității americane. Adevărații intelectuali au constatatcă faimoasele diplome ale elitelor americane, CV-urile interminabile, prestigiul universităților, titlurile academice, experiența răsunătoare în domenii sensibile erau simple forme fără fond, banale tinichele lucitoare prezentate celorlalți drept platină și diamante.
Brusc, elita americană formată din „doctori în științe politice”, oameni de știință celebri, psihologi, campaniști, „consultanți”, politologi, oratori, superpurtători de cuvânt, astrologi, prezicători, softiști creatori de programe și subprograme de manipulare a devenit instantaneu URIAȘA FARSĂ A INTELECTUALITĂȚII SUA!
Astfel, o lume întreagă a aflat surprinsă că în interiorul castei pretinsă a fi de 7 stele nu s-a regăsit nicio mică sămânță de inteligență pură, ci doar semințe de vitrină, „branduri” fără consistență, fără adâncime și fără fundație. Masa elitistă s-a prăbușit brusc din înaltul jilțurilor spoite cu tinichele ieftine demonstrând „inferiorilor” de altă dată crasa incapacitate de a anticipa evenimente de criză, cauze, erori și modificări de sisteme. Acela a fost momentul dramatic al decăderii abisale și de atunci nu a reușit să-și reia locul privilegiat în societate.
Tot atunci a fost și momentul declanșării mișcărilor anti-Trump, ca manifestare împotriva propriului eșec. „Elita” refuză să-și recunoască înfrângerea, nu știe să piardă, nu poate să se perfecționeze pentru a evita un alt eșec. Societatea americană a rezistat atunci la o puternică și agresivă campanie anti-Trump iar rezultatul votului ar fi fost ușor de anticipat dacă „supra-titrații” analizau prin derivație și atitudinea robustă a masei votanților – această surprinzătoare „Lebăda neagră robustă” cum a numit-o Taleb.
Intelectualii Idioți au preferat să gestioneze situația conform cărților studiate obligatoriu în celebrele școli, au construit strategii de campanie pe structuri rupte de logică invocând premize false care la rândul lor au generat un rezultat complet fals. După eșecul răsunător, „Elita” a emanat ură profundă atât față de Trump & Co. cât și împotriva susținătorilor lui și demonstreaza aproape zilnic că este hotărâtă să-și răzbune reputați știrbită la nivel mondial prin instaurarea anarhiei, chiar de-ar fi să distrugă SUA. Ciuma neagră s-a extins ulterior în diverse țări cu regimuri politice sensibile, în special în cele europene.
Similară prăbușirii intelectualității idioate americane a fost și cea a elitei engleze cu ocazia referendumului pentru BREXIT! Vom asista și la alte căderi de falși intelectuali.
Unde va duce ura nestăvilită a Intelectualilor Idioți?
Cine poate opri Anarhia?
Puterea hegemoniei culturale stă în invizibilitatea ei. Ea nu pare o cultură „politică”, ci este exact ceea ce aparent ne place sau ceea ce credem că este frumos sau ce se simţim că este confortabil. Împodobită cu funde colorate, sclipici, artificii, povești, discursuri și imagini, hegemonia culturală, deşi este o mişcare politică, nu arată ca una politică și, prin urmare, este mult mai greu observabilă şi foarte rezistentă.
Când o cultură devine hegemonică, „bunul simț” promovat de aceasta este impus cu forţa majorităţii populației.
Modurile de exprimare, gândire şi manifestare ale activiştilor sunt revoluţionare deoarece se opun violent puterii dominante, legitime. Acest tip de cultură, conform filosofului marxist Antonio Gramsci, ar avea rădăcinile în credinţele tradiţionale ale ţărănimii sau în cultura magazinelor de tip industrial iar filosoful Stuart Hall le descoperă şi în subculturile tineretului manifestate prin divertisment comercial, mişcarea Rastafari, Punk iar mai nou, completez eu, prin hipsterism.
Activitatea activistului, conform lui Hall, este de a identifica și de a exploata aceste buzunare culturale, de a construi o contra-cultură radicală în interiorul vechii societăți și de a lupta pentru o nouă hegemonie culturală, indiferent cu ce mijloace.
Hegemonia culturală crează o conştiinţă falsă, deosebit de evidentă pentru cei care privesc obiectiv din exterior fenomenul. Ea este capabilă să adune nenumăraţi adepţi care, odată intraţi în jocul puterii invizibile, vor deveni rapid mase de manevră necesare consolidării poziţiei statului paralel (din umbră).
Cele mai uşor de manipulat sunt ONG-urile şi sindicatele deoarece prin acestea, statul paralel (format dintr-o anumită parte a bogaţilor la care s-au alăturat – plătiţi generos, evident – indivizi importanţi din interiorul statului legitim) poate pretinde concesii de la statul legitim, unele absurde şi, dacă statul legitim nu va înfiinţa o contra-mişcare sau un plan de anihilare a acesteia, riscă să piardă guvernarea prin forţă şi violenţe provocate intenţionat .
O avertizare importantă venită din partea comunistului Gramsci: Lupta pentru hegemonia culturală, pentru a avea succes, trebuie să facă parte dintr-o strategie globală care încorporează și lupte pentru dobândirea puterii politice și economice, la nevoie, revoluţii. Vi se pare cunoscut?
Peste ani, dacă vom supraviețui, vom putea scrie studii despre cum se naște o mișcare radicală, pornind de la mișcarea #rezist.
E evident efortul de radicalizare al grupurilor frustrate de propriul lor eșec electoral și democratic din 2016 și ce a urmat.
Tema principală a radicalizării este anticorupția pentru că e mecanismul care poate oferi cel mai ușor excitarea sentimentului de ură, fără de care radicalizarea nu are sens.
Țintele sunt mereu aceleași: ”corupții clasici”, arhetipali: Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Liviu Dragnea…. Despre ei ”se știe” că sunt corupți. Iar faptul că ”se știe” e suficient.
A doua temă este cea a demonizării ”celeilalte Românii”, care nu e la standardele și la așteptările intelectuale și politice ale ”tinerilor frumoși și liberi”.
Această a doua Românie trebuie în același timp eliberată, dar și distrusă pentru a putea triumfa adevărul.
Nu e un scenariu nou. Îl găsiți în propaganda nazistă de dinainte de venirea la putere: mesajul că Germania trebuie într-un fel eliberată de ea însăși, pentru a ajunge la conștiința de sine, care nu poate fi alta decât național-socialismul.
A treia temă este un amalgam, dar care reia în linii mari chestiunea ”anticomunismului”, tema mamă a nucleului intelectual din spatele acestei mișcări.
În amalgam găsești un anticomunism sfertodoct, în care teme conservatoare sunt denunțate ca fiind ”comuniste„ din simplă oportunitate, un pro-occidentalism primar, o rezervă față de Biserică, o rusofobie brută, un amestec hilar de libertarianism și socialism precum și un elitism invers proporțional cu sfertodoctismul temelor mai sus menționate.
Ce se dorește cu această radicalizare?
Înainte de orice consolidarea unei forțe politice care să împiedice orice formă de dialog și pace socială.
Este evident că manifestarea politică a mișcării #Rezist nu are nimic cu ideea de democrația parlamentară, că nu e motivată de ideea de dialog ci de ideea de revoluție.
Știm din experiența USR, deja, că principalul element lipsă este dialogul și negocierea. Politica devine o armă, nu un instrument.
Când USR-ul ajunge în Parlament, printre primele lucruri pe care le face, și probabil singurele care vor rămâne, este să facă circ stradal în sălile de plen și pe holuri, să ”ocupe” plenul, să își hărțuiască colegii parlamentari cu telefoanele mobile chiar și la toalete (metodă preluată și de Mălin Bot) și să….nu facă politică.
Deci dacă blochezi 8-10 procente din corpul electoral care participă la vot într-un refuz vocal și agresiv al dialogului, poți fi sigur că blochezi și dialogul social în România.
Cu ajutorul unor politicieni prea lași sau prea tembeli, poți pune pumnul în bot mecanismelor democratice prin presiune stradală. Ies 10 mii de oameni în stradă? Acest lucru, bine speculat mediatic, poate duce și la căderea guvernului.
Apoi se dorește dobândirea hegemoniei culturale prin impunerea agresivă în spațiul public. Nu mai asistăm la o încercare clasică de ocupare a spațiului simbolic al unei societăți prin vreo ideologie articulată.
E suficientă demonizarea: invectiva isterică, dar și patetismul victimizator sunt armele suficiente pentru a ocupa discursul public. Mai pe înțelesul tuturor, fie agresezi ”coruptul”, ”putinistul”, ”comunistul”, fie te victimizezi și te văicărești că ai fost violată de aceștia…
Scopul final?
Cel mai pragmatic: menținerea la putere a statului paralel prin șantajarea cu isteria civică a statului constituțional.
Posibil? Aducerea în timp la putere a acestui radicalism de evident tip neofascist, în urma inducerii fricii în societate. Nici fasciștii, nici nazistii nu au trebuit să obțină 50 la sută plus 1 din voturi ca să câștige alegeri. Au trebuit doar să fie (sau să pară- și pentru asta există mass-media aservită) suficient de mulți ca să inducă frică și să descurajeze opoziția.
Toată poliloghia asta teoretică a mea, are legătură cu ce s-a întâmplat și ieri. Ieri au avut loc două evenimente în legătură:
a) o agresiune publică, tratată însă ca un soi de formă legitimă nu doar de manifestare civică ci de…jurnalism. Mesajul acestei agresiuni publice a fost acela că cei care sunt stigmatizați de mișcarea #rezist nu au dreptul moral la apariții publice.
b) protestul directoarei celei mai importante edituri din țară, dar și a altor edituri mai mici, față de exercitarea libertății de expresie de către cei care, din punctul de vedere moral al mișcării #rezist, sunt condamnați la damnatio memoriae.
Simpla acceptare a comportamentelor de mai sus ca fiind civice și morale este, îmi asum ceea ce spun, o victorie a neofascismului #rezist în România.
Autor: Bogdan Duca
„În adevăr: viața noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele maselor. Oamenii politici, chiar sinceri și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și a lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și că urmează prin aceasta, indicațiile maselor. Asta e însă categoric fals.
Pentru că nu e nicio legătură între mulțimile care aplaudă și mase; mulțimile care aplaudă sunt strada; masele sunt altceva. Strada poate să fie uneori și muncitoare; ea nu e constituită în chip necesar de ceea ce obișnuit se numește scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască întotdeauna gata a lua parte la un scandal și la o protestare. Strada însă este, în orice împrejurare, o mulțime sugestionată; cu o existență spirituală care nu e nici normală, nici proprie. Iar resorturile ei – pasiunile cele mai tulburi, stările sufletești care cele dintâi și cele mai ușor scapă de sub controlul judecății și al voinței.
Spre deosebire de stradă, adunarea incoerentă, fără viața organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestie – masa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Masa trăiește deci, își are legile ei, necesitățile ei precise, liniile ei de mișcare; însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva; nu vei afla însă niciodată direct din gura maselor ce vor ele. „Ce vor masele” – asta e oproblemă. Cea mai de seamă problemă a vieții police; și cea mai grea. Căci „ce vrea masa” înseamnă de fapt „ce trebuie masei”, iar ceea ce îi trebuie e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres.
Iar pe atitudinea care se ia față de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă – atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează, se adună, tocmai, pentru a se deschide mai complet intuiței realității, pentru a trăi, a înțelege și formula ceea ce constituie fondul adevărat al necesităților masei. Așa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității, pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe care îl promovează.
E, fără îndoială, comod a merge cu mulțimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându-se numai mediocru de ceea ce cere strada. Nu trebuie, desigur, să împingem lucrurile prea departe. Va trebui totuși să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii.[…] E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele acestia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile și poftele individuale care de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii.
Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, și asta nu sunt oamenii noștri politici de azi. Lăsându-se conduși de mulțime în loc de a pătrunde, înțelege și conduce sau – mai rău încă – încurajând pofte iresponsabile în mulțime pentru a o câștiga, ei nu fac decât să-și mărturisească slăbiciunea. De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni singur, desigur, ca un tiran, adică punând mulțimile sub jugul inspirației tale fanteziste și sub nevoile ambițiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii și nației tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat – dar totuși a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alții, pentru chiar cei stăpâniți – dar totuși a stăpâni. Dur, cu severitate de cele mai multe ori; înfruntând dușmănia și ura care nu fac bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauți, nici nu ai dreptul să o ocolești aunci când ea încolțește pe drumurile aspre ale sarcinii tale.
…Și ar mai fi atâtea de spus.Toate lucruri tari și stranii – de care toți – de care toți oamenii noștri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta și măsura valorii lor?„
Ce vor masele – Nae Ionescu , Cuvântul, 23 februarie 1933 (inclus în Roza vânturilor )
„Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm și să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea”. (Mircea Vulcănescu, 1951)
„Călinescu, faţă de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocaţie filozofică nici cât un măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuşi.” (Petre Ţuţea)
