Trebuie însă să spunem că, aici (ţinutul Moldovei), întâlnim două păcate mari, care, orice ai fi, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă, şi chiar şi negoţul care, cu vremea, s-ar putea întări prin aceste locuri nu-i va aduce decât prea puţine foloase. Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmărea nefericită a celei dintâi.
Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membri ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite.
La Constantinopol, în fiece an, în fiece zi, în fiece ceas, se vor risipi, prin fel de fel de cai, bogăţiile Moldovei.
Din doi în doi ani, cel mult la trei ani, Poarta îi dă un nou domnitor; acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-şi ţină rangul şi de preţul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât plătindu-l, vine în această provincie nu doar ca să domnească, să-şi plătească datoriile şi să adune altă avere, ci şi ca să-şi îmbogăţească neamurile, prietenii şi pe toţi cei ce-l slujesc.
Aşadar, din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotilită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit” (Cetăţeanul Parrant”, primul viceconsul trimis în Moldova de către Republica Franceza – scrisoare trimisă către Talleyrand la 11 iunie 1798.)
„Palatul domnitorului este clădirea cea mai mare din tot oraşul; de jur împrejur, sunt grădini şi curţi; este mobilat într-un stil pe jumătate oriental, pe jumătatea european şi este destul de mare ca să poată găzdui, fără nicio greutate, peste o mie de inşi.” (consulul britanic Wilkinons)
Un al martor, un emigrant englez, contele de Morilles, care călătoreşte în Moldova în 1809, împreună cu un mare senior polonez, găseşte că „locul este încântător, interiorul palatului mare şi impunător, decoraţia şi mobilierul măreţe, o adevărată locuinţa de suveran, elegantă şi modernă.
Diferenţa de peisaj este observată şi de William Mac-Michel: „Un amestec de colibe joase, sărăcăcioase, acoperite cu şindrilă, şi de case încăpătoare, zidite din cărămidă şi înălbite cu var, majoritatea uliţelor rămân tot noroioase, (…) din care pricină aerul este stricat de aburul care se ridică din apele cele mai necurate şi stătătoare care se adună sub podurile uliţelor”
Un alt călător, prezent în anul 1788 pe teritoriul Iaşiilor, Domenico Sestini, arheolog, numismatic, geograf născut la Florenţa. El deplânge starea deplorabilă în care se aflau casele locuitorilor: „În general, satele de la câmpie sunt sărace şi au un aer trist şi mizer. Casele, care se pot numi mai degrabă vizuini, sunt săpate în pământ şi se cheamă bordeie. De departe nu se vede decât fumul care iese din hornuri, iar când te apropi, zăreşti acoperişul abia înălţat de la pământ, construit din prăjini acoperite cu pământ, astfel că iarba creşte deasupra. Nevoit să ocolească străzile principale, căutând o groapă sau un teren afundat pentru a nu fi văzut de trecători sau pentru a scăpa de jafuri şi neplăceri, iată în ce situaţie este adus omul de către tiranie şi opresiune.”
De asemenea, Contele de Langeron, constată corupţia prezentă în vechea societate moldovenească: „Nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşi (…). Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.” Însă el găseşte o scuză moldovenilor pentru această situaţie: „Ticolaşia locuitorilor aş pune-o nu atât pe seama propriilor porniri, cât pe seama cârmuirii lacome, asupritoare şi sălbatice (…). Poate ca boierii sunt mai curând de plâns decât de osândit. Sub o altă cârmuire decât acest nesăbuit şi crunt depostism turcesc, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt acum. În general, au multă minte şi se pricep la afaceri; sunt de treabă, blânzi, chiar prea sfioşi, ceea ce trebuie pus tot pe seama spaimei stârnite de sabia turcească pe care o simt tot timpul atârnată deasupra capului lor”
„Cei care n-au niciun viitor îşi sapă gropi în pământ.” (…) Gulliver, mi se pare, văzuse un popor care mergea numai călare; eu n-am călătorit ca Gulliver, dar am văzut o ţară unde se merge numai în trăsură; nicăieri n-am întâlnit o asemenea silă şi împotrivire faţă de folosirea picioarelor. (…)Vă daţi seama că într-o ţară în care oamenii şi-au înlocuit picioarele cu trăsura, n-au ezitat să folosească servitori în locul braţelor. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte servitori, bărbaţi şi femei, şi asta în casele cu un nivel de trăi foarte modest. În casele boierilor bogaţi, numărul lor este nesfârşit. (Saint-Marc Girardin, membru al Academiei Franceze, scriitor şi om politic francez. A vizitat Iaşii în 1836)
„ţara interesantă, dar foarte înapoiată în civilizaţie”. Informaţiile despre oraşele din Moldova nu lipsesc: „Galaţii – ascuns între salcâmi, copacul cel mai răspândit şi mai bine prosperând pe aici – oraşul are 10.000 locuitori. Multe străzi pavate cu scânduri, dar multe încă nepavate, pline de praf vara, de noroi iarna. Case mai ales de lemn, tencuite şi acoperite cu stuf. Chiar şi unele biserici sunt de lemn. Cârciume în toate uliţele. (…)
„boierii, nobilii Moldovei, nu sunt oameni educaţi. Ei îşi petrec mai tot timpul în distracţii uşoare – baluri şi jocuri de cărţi. (…) Funcţionarii nu sunt oameni de caracter. Tribunalele sunt grozav de corupte. Cea mai sigură cale să ai câştig de cauză în ţara aceasta este să mergi la judecător cu o pungă de bani. (…) O plagă la clasa boierească, sursă de crimă şi simtom de corupţie, este frecvenţa divorţului, care se capătă uşor, nefiind socotit ca o ruşine. Părţile (cei divorţaţi) se recăsătoresc îndată cu alţii.” (…) Preoţii în Moldova sunt atât de decăzuţi, că cel puţin o jumătate de duzină din ei se găsesc, la orice oră din zi, prin cârciume, bând în public. Deşi sunt preoţi, se ocupă adeseori de afaceri şi sunt potrivnici Bibliei” (Andrew A. Bonar şi de Robert Mc. Cheyne, clerici scoţieni, care au vizitat Moldova în 1839)
Vaillant, în lucrarea sa despre moldoveni şi valahi care a fost publicată la Paris în anul 1844, referindu-se la Moldova, afirma: „O societate turcească în toate domeniile, pe care o servesc ţiganii. Se pune măsuţa turcească, sofraua, pe pat şi toţi mănâncă dintr-o farfurie”. De asemenea, el constată „conflictul” dintre moldoveni şi mersul pe jos: „În stradă nimeni nu iese pe jos”. Descrie şi pedepsele aplicate locuitorilor Moldovei: „coarne pentru ţigani, biciu pentru ţărani; falanga pentru toată lumea. (…) Negustorul care vinde cu măsură falsă e ţinut până a doua zi „cu urechea bătută în cuie pe pragul prăvăliei. (…) Distracţia principală e jocul de cărţi în care se risca tot ce are cineva: „galbenii, gologanii, caii, robii, moşiile, pergamentele”
„Boieroaicele se îmbrăcau ca la Paris, unde trimiteau chiar albiturile lor spre a fi spălate. Dar, cu toată această „dovadă de cultură”, erau împresurare de slugi de-o murdărie respingătoare. Boierii se ocupau de obicei cu jocuri de noroc, cu femei şi cu fel de fel de sporturi. Se încurajau cu tot luxul posibil, maimuţărind modă franceză (…) Ca în toate oraşele Orientului, era un număr mare de câini fără stăpân. Exista un serviciu deosebit de ţigani pentru stârpirea câinilor. Se întrebuinţau în acest scop beţe lungi de doi metri, cu care se loveau câinii până piereau. Hoiturile se aruncau într-o căruţă stropită cu sânge şi care cutreieră tot oraşul” (călător austriac – călătorie la Iaşi în a doua jumătate a sec.al XIX-lea)
Din cele prezentate putem constata că, la începutul secolului al XIX-lea, cel care prima în societatea moldovenească era modelul oriental, acest lucru fiind consecinţă directă a dominaţiei Imperiului Otoman. Odată cu transformările survenite pe continetul european şi cu micşorarea prestigiului vechiului stăpânitor, moldovenii au făcut lent tranziţia dinspre Orient către Occident, fenomen care se va amplifica în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu unirea celor două Principate, şi care nu s-a încheiat nici în zilele noastre… (Sursa: Ţara Moldovei în viziunea unor călători străini)
„Eu nu vreau să emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric. […]
Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învățat pe la școli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecție continuă în fața istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilității, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap și fugeam în păduri, noi, care leșinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pâine și nu mai știm ce șmechereli să mai inventăm. […]
(Sabin Gherman – M-am săturat de România”)