Într-un discurs ţinut în faţa Congresului american în data de 25 ianuarie 2001, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Federal Reserve (Banca Centrală a SUA), se arăta foarte îngrijorat de faptul că SUA avea pe atunci excedent bugetar. În perioada 1998-2000, care a însemnat ultima parte a mandatului de preşedinte al lui Bill Clinton, SUA a avut, într-adevăr, excedent bugetar de circa 2% pe an. A se înţelege corect: excedent, nu deficit. De ce o fi fost atît de rău ca o ţară ca SUA, jandarmul mondial la acea vreme, să aibă excedent bugetar?
Păi, tot Alan Greenspan o spunea în acel discurs din 25 ianuarie 2001: există riscul că datoria publică a SUA să fie achitată… Într-adevăr, datoria publică a SUA atinsese minimul istoric în acea perioadă. Datoria publică a SUA (ca şi a Chinei sau a altor ţări mari) se compune din titluri de stat, bonuri de tezaur şi bonduri.
Ca să poată influenţa economia, Federal Reserve vinde şi cumpără titluri de tezaur şi, uneori, pur şi simplu, emite bani excedentari faţă de nevoile circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, cu scopul de a ieftini dolarul (operaţiunea se numeşte quantitative easing). Ce face Federal Reserve cu datoria publică a SUA se numeşte politică monetară. Fără datorie publică, Federal Reserve nu mai poate face politică monetară şi, deci, nu prea îşi mai justifică existenţa. De aceea, trebuie ca datoria publică să existe.
Evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 au venit mănuşă pentru „nevoile” domnului Greenspan. SUA şi, odată cu ele, lumea, au intrat în războiul contra terorii. În decurs de 14 ani, datoria publică a SUA a ajuns la 20 de trilioane de dolari.
Datoria publică a Chinei este de 28 de trilioane. Datoria publică cumulată a primelor patru economii ale UE (Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia) este de 11 trilioane de dolari, totalul acesteia la nivelul celor 28 de ţări membre ale UE fiind, cel mai probabil, mai mare decît cea a SUA sau cea a Chinei. Nici Japonia nu stă rău – datoria sa publică este de 10,4 trilioane de dolari (raportat la PIB, este cea mai mare din lume: 415%).
Datoria publică nu este şi nu poate fi un simplu instrument de politică monetară sau un simplu număr statistic. Datoria publică înseamnă, indirect, datorie a fiecărui contribuabil, întrucât ea se achită din taxele şi impozitele acestora (mărite progresiv în caz de „avarie”), răpind statului – şi, deci, comunităţii naţionale – dreptul de a cheltui aceşti bani în scopuri ce ţin de sarcinile sale esenţiale: sănătate, educaţie, protecţie socială, armată, justiţie, ordine publică şi infrastructură critică. În mod evident, şi investiţiile publice sunt „grevate” de serviciul datoriei publice.
Pe de altă parte, cu cât e mai mare datoria publică, cu atât forţa băncilor centrale de a controla lumea este mai mare.
Regula este la fel peste tot, inclusiv în România.
Când datoria publică este redusă, forţa băncii centrale de control al economiei şi al statului este redusă. Este la fel şi în România.
De aceea a fost atât de opărit domnul Isărescu – eternul în momentul în care a realizat că proiectul noului Cod Fiscal poate duce la reducerea drastică a datoriei publice a României (cifrată, în prezent, la 56 miliarde de euro, adică la circa 40% din PIB): o datorie publică redusă ori în „pericol” de a fi achitată mult prea rapid înseamnă o marjă mai redusă ori insignifiantă de manevră a BNR.
Domnul Isărescu a văzut că, faptic, băncile nu mai pot alimenta datoria publică a Statului român (întrucât singure s-au supraexpus deja pe acest debitor) şi, deci, datoria publică nu mai poate creşte sau – ce oroare – chiar poate fi redusă. Pe domnul Isărescu nu l-a interesat calitatea acestui Cod Fiscal (destul de redusă, în opinia mea, dar acesta este un alt subiect). Nu l-a interest nici potenţialul de depăşire a „ţintei” de deficit bugetar – acest risc de macrostabilitate a fost doar un pretext.
Pe domnul Isărescu l-a speriat ipoteza rămânerii sale treptate fără obiectul muncii – politica monetară, chestie care, de altfel, subordonează toate celelalte politici publice (nu că am avea multe şi nici înţelepte …).
Acesta este motivul real al opoziţiei domnului Isărescu la Codul Fiscal. Acesta este, de altfel, şi motivul contractării împrumutului de 20 miliarde euro de la FMI şi CE, din care 14 miliarde de euro s-au dus la rezerva BNR.
De fapt, o întrebare retorică se poate ridica în legătură cu acest împrumut de tip „centură de siguranţă” (aşa l-a numit la acea dată Băsescu): A fost o criză reală în România anilor 2008-2010 sau a fost una regizată, dar tot atît de „eficientă” ca şi cele reale, ineluctabile?
Nu ar fi rău să reanalizăm declaraţiile „liniştitoare” din 2008 ale premierului Tăriceanu şi ale preşedintelui Băsescu, precum şi expresia căznit-ironică a domnului Isărescu din acele zile în care la televizor vedeam falimente de bănci globale, dar băncile autohtone încă dădeau credite în franci elveţieni – „mai uşor cu criza pe scări”.
După aceste declaraţii – distonocalm, în ianuarie 2009, brusc, neaşteptat, pur şi simplu s-a oprit total creditarea, inclusiv cea între bănci (băncile nu mai aveau încredere una în alta…), ceea ce a dus la căderea imobiliarelor, a construcţiilor şi a comerţului, după care a apărut „necesitatea” unui împrumut de la FMI şi CE, cu titlu de „centură de siguranţă”.
O fi fost acest împrumut de 20 de miliarde de euro o centură de siguranţă, dar nu pentru economia românească, ci pentru bănci, căci 2/3 din acest credit s-au dus în rezerva BNR, care a făcut ce a făcut cu ea, nu transparent, ca să ştim toţi, ci ocult, ca să ştie numai înţelepţii macroprudenţiali.
Isărescu-cel-macroprudent a spus, undeva pe la jumătatea verii, că răul care ne-a lovit în 2009 a fost cauzat de cota unică de 16% introdusă în tandem de Băsescu şi Tăriceanu, pe atunci aliaţi. Onorabilul domn Băsescu a răspuns cu furie că această declaraţie a lui „Mugurel” este necinstită şi că acesta ştie exact care a fost motivul real al instalării crizei în România. Atrag atenţia asupra tonului vădit ironic al unui adult (Băsescu, mare responsabil, de altfel) faţă de un copil imprudent care nu ar fi conştient de consecinţele spuselor sale şi de responsabilitatea aferentă. Jocul de cuvinte făcut de Băsescu foloseşte condescendent unul din sensurile cuvântului mugurel (=floare/frunză embrionară, incipientă, „copilaş” de plantă). Dar mult mai interesant este tonul implicit ameninţător al declaraţiei lui Băsescu: el şi „Mugurel” ştiu amândoi care este motivul real al crizei din 2009. Adică, tradus din băsească în română: „Dacă nu te abţii de la astfel de comentarii, o să comentez şi eu şi va fi rău de amândoi, dar mai rău va fi de tine”.
După împrumutul luat de la FMI şi CE, au venit şi măsurile de austeritate din mai 2010, cele mai dure din Europa la acel moment: tăieri de salarii ale bugetarilor cu 25% (uneori, cum a fost cazul salariilor profesorilor universitari, tăierile au fost de peste 45%), de indemnizaţii pentru îngrijirea copilului (15%) şi alte venituri cuvenite de la stat cu titlu de prestaţii sociale, blocarea pe 4 ani a angajărilor în sistemul bugetar etc. Vă reamintesc înţeleapta regulă a angajării unui funcţionar public nou cu condiţia „restructurării” sau a vacantării altor 7 posturi, ceea ce, printre altele, a dus la penurie de medici (un minus de 40.000 de medici în prezent) şi de profesori calificaţi (cifrele sunt similare).
Nu ar fi rău să ştim, printr-un raport prezentat în Parlament, care a fost motivul real al crizei şi, mai ales, ce a făcut BNR cu cele 14 miliarde de euro luate la rezerva proprie direct de la FMI şi CE. Rezerva valutara e avuţie naţională, e strânsă cu eforturile noastre şi, în caz că se constituie în baza unui împrumut, e rambursată din taxele noastre şi pe seama ruinei noastre. Ce anume îi dă BNR, o instituţie care nici măcar nu este prevăzută în Constituţie, dreptul să o administreze cum vrea?
Pe agenda publică a acestei toamne ar trebui să fie pus, cu prioritate, acest raport, întrucît ne paşte o nouă criză şi am vrea să ştim cum de am intrat în cealaltă şi de ce am fost chinuiţi toţi aceşti 6 ani care au trecut, şi asta chiar dacă – ce comod pentru inşi ca Bogdan Olteanu – raportul anual al BNR în Parlament nu este prevăzut sub sancţiunea demiterii Consiliului BNR, ca la celelalte autorităţi aflate în subordinea Parlamentului, iar legea îi apără pe deplin pe membri boardului BNR şi de răspundere penală, şi de răspundere civilă pentru faptele lor.
Autor: Avocat Gheorghe Piperea (Ziarul Bursa)