Opinia lui Montesquieu despre democrație:
Democrația – sistemul politic în care poporul este suveran și guvernează prin intermediul miniștrilor și al senatorilor are două mari dezavantaje:
🚩apariția sentimentului de inegalitate – oamenii urmăresc cu preponderență interesele personale în detrimentul celor statale;
🚩 apariția sentimentului de egalitate extremă – nu se mai dorește egalitate cetățenească, ci egalitatea deplină, fără a mai recunoaşte autoritatea funcției.
În hotărârea din 21 aprilie 2016 pronunțată în cauza Ivanova și Cherkezov împotriva Bulgariei (cererea nr. 46577/15) – cauza privește plângerea unui cuplu împotriva deciziei de demolare a casei în care locuiesc motivată de autorităţi de lipsa autorizaţiei de construcţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât:
Situația de fapt
Reclamanții, Mavruda Ivanova și Ivan Cherkezov, sunt cetățeni bulgari care locuiesc în satul Sinmorets, pe coasta sudică a Mării Negre (Bulgaria). În 2005, reclamanții s-au mutat de la Burgas, (în condițiile în care, potrivit declarațiilor lor, nu și-au mai putut permite sa locuiască acolo), la Sinemorets. Dna Ivanova a devenit proprietarul a aproximativ 77% din suprafața unui teren de 625 de metri pătrați, după moartea tatălui său în 1986 și transferul în 1999 a cotei mamei sale.
În 2004 și 2005 reclamanții au reconstruit-o cabină dezafectată situată pe teren, transformând-o într-o casă solidă din cărămidă cu un singur etaj, fără să fi solicitat o autorizație de construcție. De atunci, ei au locuit în acea casă. În 2006, doi dintre co-proprietarii parcelei au notificat-o pe doamna Ivanova că nu sunt de acord cu reconstrucția. În 2009, toți ceilalți moștenitori ai părinților ei au obținut o declarație judiciară că aceștia erau proprietarii porțiunii rămase din parcelă și casei construite.
La sesizarea co-proprietarilor parcelei, ofițerii municipali au inspectat casa în 2011 și au constatat că a fost construită ilegal. Direcția Națională de control a construcțiilor a deschis ulterior procedura pentru demolarea casei, iar în septembrie 2013, șeful biroului regional al Direcției a constatat că această casă a fost construită fără autorizație de construire, cu încălcarea dispozițiilor aplicabile, și a hotărât demolarea acesteia.
Instanța administrativă de prim grad a respins cererea doamnei Ivanova pentru controlul jurisdicțional al acestei decizii. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea Supremă Administrativă într-o hotărâre definitivă din martie 2015. Întrucât dna Ivanova a refuzat să se conformeze deciziei de demolare, autoritatile au depus o cerere de ofertă de la companii private pentru a efectua demolarea.
După ce guvernul bulgar a fost notificat cu privire la cererea reclamanților în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Direcția Națională de Control a Construcțiilor a cerut autorităților municipale să analizeze dacă ar putea oferi alternative de cazare pentru dna Ivanova. Ulterior, dna Ivanova a fost, de asemenea, contactată de un asistent social, care i-a explicat posibilitatea de a apela la serviciile sociale.
Aprecierea Curții
Deși numai dna Ivanova are drepturi legale asupra casei în cauză, ambii reclamanți au locuit în ea timp de mai mulți ani. Prin urmare, Curtea consideră că aceasta era „domiciliu” pentru ambii reclamanți și că decizia de demolare reprezintă o ingerință în dreptul lor la respectarea domiciliului. Ingerința este legală, deoarece are o bază clară în legislația internă relevantă, și anume Legea organizării teritoriale.
În plus, Curtea este convinsă că demolarea urmărește un scop legitim. Având în vedere în special faptul că problema construcțiilor ilegale este larg răspândită în Bulgaria, scopul de a asigura punerea în aplicare efectivă a cerinței ca clădirile să poată fi construite doar cu autorizație, poate fi considerat ca fiind „prevenirea dezordinii publice” și ca promovând „bunăstarea economică a țării”, în sensul articolului 8.
Cu toate acestea, în ceea ce privește necesitatea ingerinței, Curtea consideră că procedura internă nu respectă condițiile prevăzute de jurisprudența sa, potrivit cărora orice persoană care riscă o pierdere a locuinței sale – indiferent dacă aparține sau nu unui grup vulnerabil – trebuie, în principiu, să poată obține determinarea de către un tribunal independent a proporționalității măsurii care duce la pierderea casei. Procedurile în care dna Ivanova solicitase revizuirea judiciară a deciziei de demolare, s-au concentrat în întregime dacă casa a fost construită fără autorizație și dacă aceasta era scutită de demolare sub o normă tranzitorie a dreptului intern. În recursul său, dna Ivanova a argumentat că respectiva casă era singura ei locuință și că ar fi grav afectată de demolarea ei. Cu toate acestea, Curtea Supremă Administrativă nu a abordat aceste puncte, întrucât în conformitate cu legislația bulgară nu erau relevante pentru legalitatea deciziei de demolare. În conformitate cu dispozițiile relevante, astfel cum au fost interpretate de instanțele administrative, nu li putea cere autorităților să se abțină de la demolarea unei case pe baza faptului că acest lucru ar cauza un prejudiciu disproporționat celor afectați de această măsură.
În conformitate cu dispozițiile relevante ale dreptului procedural administrativ, reclamanții ar fi putut obține mai degrabă doar o amânare temporară a măsurii, decât o examinare cuprinzătoare a proporționalității sale. Jurisprudența națională a arătat că instanțele administrative bulgare, de regulă, refuză să examineze argumentele referitoare la situația individuală a persoanelor vizate de demolarea unei case. Mai mult, nu este clar dacă o persoană în poziția domnului Cherkezov, care nu avea nici un drept de proprietate asupra casei în cauză, ar fi putut invoca acest lucru. Reclamantii nu puteau, de altfel, obține o examinare corespunzătoare a proporționalității demolării în temeiul niciunei alte dispoziții din dreptul intern.
Curtea subliniază că echilibrul dintre drepturile celor care stau sa-si piardă locuința, ca urmare a unei decizii de demolare și interesul public pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a reglementărilor privind construcțiile nu ar putea, ca regulă să fie anulată de o reglementare absolută care să nu permită excepții; acest lucru ar putea fi, în mod normal, examinat în fiecare caz în parte. În cele din urmă, implicarea serviciilor sociale, care a avut loc numai după notificarea Guvernului a cererii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate compensa lipsa unei evaluări adecvate a proporționalității. În orice caz, în observațiile prezentate Curții, Guvernul a subliniat faptul că autoritățile nu au obligația de a furniza reclamanților alternative de cazare.
În concluzie, reclamanții nu au avut la dispoziție o procedură pentru a obține revizuirea cuprinzătoare a proporționalității demolării casei. În consecință, s-ar încălca articolul 8 în cazul în care decizia de demolare a casei va fi pusă în executare fără o astfel de revizuire.
În același timp, Curtea nu a constatat că punerea în aplicare a deciziei de demolare ar încălca drepturile doamnei Ivanova în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1. Deși demolarea casei ar însemna o ingerință în bunurile sale, decizia are o bază legală clară în temeiul dreptului intern și este” în conformitate cu interesul general”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1, urmărind să asigure respectarea regulilor de construcție. Mai mult decât atât, faptul că respectiva casă a fost cu bună știință construită fără autorizație este un considerent important. Decizia de demolare ar servi, de asemenea, descurajării potențialelor acte de încălcare a legii ce ar putea fi săvârșite de alte persoane, aspect care trebuie să fie luat în considerare, având în vedere problema la scară largă a construcțiilor ilegale în Bulgaria.
Având în vedere faptul că statul se bucură de o largă „marja de apreciere” în alegerea mijloacelor de constrângere, interesul de proprietate al reclamantei nu poate să prevaleze aupra acestor considerații.
Reclamantul a formulat la CEDO o acțiune civilă împotriva asociației non-profit care administra blogul pe care un anonim postase un comentariu defăimător împotriva sa, susținând că aceasta ar trebui să fie răspunzătoare pentru comentariul terțului.
În decizia din 9 martie 2017 în cauza Pihl împotriva Suediei (cererea nr. 74742/14), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat, în unanimitate, plângerea inadmisibilă.
Decizia este definitivă.
Cererea reclamantului fusese respinsă anterior de instanțele suedeze și de Cancelarul pe Justiție al Suediei.
Reclamantul a continuat demersurile la CEDO, fiind nemulţumit de deciziile naţionale. El a învocat faptul că prin neantrenarea răspunderii asociației, autoritățile nu i-au protejat reputația și i-au încălcat dreptul la respectarea vieții private.
Curtea a considerat că plângerea reclamantului este nefondată.
CEDO a subliniat că, în cazuri precum acesta, trebuie găsit un echilibru între dreptul persoanei la respectarea vieții sale private și dreptul la libertatea de exprimare de care se bucură cei care administrează un portal web. Având în vedere circumstanțele speței, autoritățile naționale au realizat un just echilibru atunci când au respins cererea de antrenare a răspunderii asociației pentru comentariul anonim deoarece:
Lista de mai jos a fost inițiată de Marianne Haslev Skånland (profesor universitar de lingvistică) la 14 martie 2012 și este updatată atunci când CPS invocă noi motive pentru a prelua copiii din familiile lor naturale în vederea plasării la familii surogat sau instituţii ale statului.
Lista conține argumentele utilizate sau invocate de funcţionarii serviciului ţărilor nordice pentru protecția copilului (CPS) și / sau alte instituţii specifice în domeniu şi a fost întocmită conform rapoartelor de caz, inclusiv a celor prezentate în instanța de judecată, unde CPS pledează pentru necesitatea luării copiilor de la părinții lor întrucât anumite situaţii existente în familie (fie şi pentru o perioadă temporară) pot „afecta” major interesul suprem al acestora!!!
Funcţionarii susnumitelor instituţii aduc același tip de argumente şi atunci când minorii daţi în plasament doresc să se întoarcă la familiile lor naturale, dacă ambii părinți și copii spun în mod clar că vor să se reunească. Un argument standard este „Copilul a dezvoltat ataşament faţă de familia adoptivă” în ciuda faptului că minorul neagă existenţa acesteia!!! Un alt argument des invocat în instanţă este: ” Copilul trebuie să aibă rutină și stabilitate şi nicidecum să fie mutat des de colo-colo” (chiar și atunci când însăşi CPS a mutat copilul în plasament la mai multe familii!!!).
„Este grav că aceste tipuri de argumente sunt permise în instanțele noastre și sunt chiar acceptate de judecătorii noştri„, scrie revoltată d-na Haslev pe blogul său. Dacă CPS s-ar ocupa serios doar de copiii care într-adevăr trăiesc rău în familiile lor, n-ar fi nicio problemă, dar dacă veţi citi argumentele acestor funcţionari, cu siguranţă vă veţi descoperi şi dumneavoastră printre potenţialele victime ale abuzurilor deoarece este imposibil să nu ne aflăm în vreo situaţie similară care, din nenorocire, „afectează” aşa-zisul interes superior al copilului!!!
Prin urmare, concluzia este una singură: Copiii sunt luaţi din sânul familiilor lor naturale fără niciun motiv rezonabil or acceptabil! În ce scop? Cui foloseşte? Aceasta e marea întrebare!!! Are nevoie statul de roboţi, spălaţi pe creier, îndoctrinaţi, sclavi sau „clone” pentru organe? Undeva în spatele posibilelor variante menţionate se ascunde adevărul!!!
Cert este că am ajuns să trăim cele mai oribile timpuri; economia e în colaps, moralitatea a intrat în pământ, valoarea a fost arsă pe rug, cinstea şi-a pierdut minţile, respectul a fost alungat din cetate… Ce ne-a mai rămas? Păi ne mândrim cu prostituţia la nivel înalt, kitsch-ul ridicat la rang de artă, ura, crima (inclusiv patricidă, fratricidă), dezmăţul sub orice formă, distrugerea omului în esenţa sa, mai precis, pare că totul ar avea o unică ţintă şi anume: DEZUMANIZAREA!
Observăm îngroziţi că familia îi este necesară statului doar pentru procreere. După ce şi-a îndeplinit menirea unică, trebuie distrusă. Dacă nu neapărat fizic, pe calea psihică succesul e garantat sută la sută.
Şi mai înţelegem că în secunda nr.1 din viaţă, copilul nostru, în raport cu statul şi familia sa, devine o marfă: „bun (i)licit”, după bunul plac al autorităţilor! Din acel moment se naşte automat şi drama părinţilor. Ei se pot trezi oricând la uşă cu un funcţionar al CPS care le „confiscă” bebeluşul de 1-2 luni pentru că unul dintre ei nu i-a împăturit corect botoşeii sau pentru că unul din părinţi a îndrăznit să-l pupe cu drag ori să-l strângă în braţe cu foc atitudine ce, în viziunea statelor nordice, „este deplasată din punct de vedere emoţional şi inter-relaţional”!!!!
Chestiunile sunt mai mult decât grave şi au rădăcini clare în nazism! Este inuman – ca stat – să distrugi familii şi copii pentru motive atât de ridicole, este criminal să te joci cu minţile atâtor fiinţe umane fără a previziona feed-backul propriilor tale acţiuni! În lumea noastră a fost şi va fi mereu armonie între extreme. Vine o vreme în care apare momentul X născut special pentru restabilirea echilibrului, fie că acceptăm sau nu acest lucru. Aşa a fost construit universul şi noi trăim în acelaşi design. Nicăieri şi în nimeni nu există doar întuneric şi rău sau doar lumină şi bine. Extremele convieţuiesc, interferează şi se întrepătrund în aceeaşi fiinţă şi în acelaşi spaţiu. Cauza provoacă efectul iar efectul întodeauna reechilibrează natural, cu voia sau fără voia altora!
Lista incompletă a motivelor prezentate de serviciile de protecţia copilului (CPS) din ţările nordice atunci când smulg copiii din braţele familiei pentru a-i plasa în familii surogate sau instituţii:
Corupția subminează justiția în multe părți ale lumii iar primul impact este simţit direct de victimă și acuzat; ambilor li se neagă dreptul fundamental al omului la un proces echitabil și imparțial.
Corupţia judiciară fracturează societatea și împarte comunitatea în grupuri şi grupuleţe, menținând sentimentul de neîncredere în sistemul chemat să facă ordine şi dreptate, indiferent de cauzele judecate (cetăţean versus stat, cetăţean versus vecin, cetăţean sărac versus cetăţean bogat etc). Majoritatea justiţiabililor se plâng că au fost supuşi unor tratamente nedrepte sau că au primit condamnări aberante pentru fapte minore, unele chiar inexistente.
Sistemelor judiciare josnice acceptă mita de la cei care-şi permit să plătească sume uriaşe pentru vinovăţiile lor iar efectul constă în subminarea încrederii în guvernare care, prin inacţiune, facilitează corupția în toate sectoarele puterii de stat, începând din vârful ei. Într-o astfel de ţară, corupţia este tolerată nepermis iar apariţia anarhiei este inevitabilă datorită disoluţiei statului de drept.
Justiția este coruptă atunci când prestează defectuos în majoritatea cauzelor, condamnă oameni nevinovaţi, supune justiţiabilii la procese inechitabile, întârzie motivările şi deciziile ori sunt contrare interesului naţional şi legal. Astfel, infractorii recunoscuţi de întreaga societate, de cele mai multe ori, sunt nesancţionaţi ori sunt eliberaţi din închisoare pe motive de-a dreptul ridicole în timp ce alţii sunt ținuți ani de ani de zile în închisori pentru săvârşirea unor fapte minore, chiar nevinovaţi. Diferenţa dintre prejudiciul cauzat de marea masă a condamnaţilor şi cel al infractorilor „de elită” este incomparabilă. „Elitiştii” ar putea cumpăra lejer o ţară ca România.
Formele de corupție variază de la caz la caz dar cele mai uzitate includ mita, șantajul, abandonarea interesului public pentru cel privat, deturnare de fonduri publice şi/sau alte resurse.
Corupția, în toate formele ei, este practicată de funcţionarii statului, demnitari, poliţie, funcţionari din sistemul judiciar ori privaţi care prestează pentru acesta (magistraţi, notari, grefieri, experţi, avocaţi etc.), legiuitor, angajaţi ai sistemului de sănătate, armată şi securitate.
Îngrijorător este şi faptul că justiţiabilul, pentru a avea acces la justiţie, este obligat să suporte costuri procesuale extrem de ridicate (onorariile avocaţilor şi experţilor, taxele judiciare de timbru etc.) astfel că bogaţii sunt din nou singurii avantajaţi. Ceilalţi, aproape victime sigure, se vor supune tăcut abuzurilor justiţiei şi celorlalţi factori declanşatori de conflict, neavând posibilitatea financiară de a plăti un avocat apărător sau de a se adresa instanţei în vederea redobândirii drepturilor încălcate. Pe lângă dezavantajul financiar apare şi sentimentul acut de neîncredere în actul justiţiei, aşa că, meditând în linişte, ajung la concluzia că nici în sala paşilor pierduţi nu-şi vor găsi dreptatea, conştienţi fiind de dimensiunea corupţiei.
În sistemele corupte – paradoxal – însăşi legile defăimează şi încriminează corupţia dar pe de altă parte suprimă complet răspunderea magistraţilor corupţi simultan cu interdicţia cetăţenilor de a comenta deciziile controversate emise de aceştia, inoculându-li-se ideea că orice opinie contrară este pasibilă a fi sancţionabilă. Această suprimare a libertăţii de opinie anulează complet drepturile constituţionale ale cetăţenilor. Pe de altă parte, magistraţii nefiind constrânşi de nimeni şi nimic coroborat cu toleranţa excesivă a guvernanţilor, permite corupţiei să atingă cote alarmante, anihilând pur şi simplu statul de drept.
Fără instituţii eficiente, oameni integri şi legi clare, neafectate de prevederi stimulatoare de corupţie, nu poate exista progres în nicio societate. Justiţia, Guvernul şi Parlamentul sunt responsabile pentru toate aspectele care stau în calea progresului. Numai aceste instituţii pot schimba direcţia lucrurilor dar mai întâi avem nevoie de oameni cu adevărat morali, profesionişti şi verticali capabili să dezvolte programe anti-corupţie şi să elaboreze un nou sistem de legi cu profund impact social.
Când putem vorbi despre Absența Corupției?
Absența corupției – concept definit convențional ca fiind sistemul ce utilizează drept şi imparţial toate prerogativele puterii publice exclusiv în interesul public şi pentru bunul mers al societăţii. Acestea sunt semnele distinctive ale unei societăți sănătos guvernate, o societate în care putem vorbi despre stat de drept şi instituţii eficiente spre deosebire de cel în care corupția începe de la nivelul oficialilor guvernamentali care, profitând de poziţia politică dobândită, abuzează de puterea lor şi nu îndeplinesc frecvent obligațiile prevăzute de lege.
Definiţii termeni:
Cauze europene:
1) În primăvara lui 2000, Consiliul Europei adoptă „Concluziile privind metodele alternative de soluţionare a litigiilor în materie civilă şi comercială” afirmând că stabilirea principiilor de bază în acest domeniu este un pas esenţial în vederea înlesnirii evoluţiilor şi a funcţionării procedurilor extrajudiciare de soluţionare a conflictelor, inclusiv a celor transfrontaliere iar Medierea va conduce la simplificarea şi îmbunătăţirea accesului cetăţeanului la justiţie. Consiliul recomanda ţărilor membre ale UE să adopte legi privitoare la implementarea medierii, să sprijine prin fonduri formarea iniţială şi continuă a mediatorilor şi să introducă mecanisme de control a calităţii prestării serviciului de mediere.
2) În 2008 apare Directiva 52/2008/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială prin care Consiliul Europei stipulează că Medierea NU ar trebui considerată o soluţie inferioară procedurii judiciare şi Acordului de Mediere încheiat de părţi trebuie să i se confere caracter executoriu.
Cauze româneşti:
1) În 2006, Parlamentul României adoptă Legea 192 privitoare la mediere care conţine uriaşe lacune – în special privitoare la însăşi obiectul, procedura şi avantajele medierii, cele mai grave fiind inferioritatea procedurii alternative comparativ cu cea judiciară precum şi lipsa caracterului executoriu a Acordului de Mediere, acesta avand valoarea unui simplu înscris sub semnătură privată!!!
2) Preocupările legiuitorului au fost cu predilecţie îndreptate spre organizarea, autorizarea şi perfecţionara continuă a mediatorilor şi atribuţiile Consiliului de mediere acordând infimă importanţă procedurii efective şi avantajelor medierii. Din abordarea sumară a cadrului legislativ în domeniu se înţelege că legiuitorul a fost mai degrabă interesat în a schiţa o altă bifă recomandărilor UE şi nicidecum n-a urmărit atingerea scopului impus de CE!!!!
3) Născută lacunară, legea medierii suferă pe parcursul timpului nenumărate modificări. Printre acestea, amintesc următoarele:
EFECTELE abuzurilor instituite în lege, lipsa de interes şi de control a autorităţilor statului cu privire la organizarea şi aplicarea legii medierii generează următoarele situaţii:
a) se înfiinţează nenumărate asociaţii în domeniul medierii şi apar peste noapte o ploaie de traineri care încep să „specializeze” licenţiaţi în profesia de mediator;
b) La sfârşitul anului 2014 fuseseră „specializaţi” peste 11.000 de mediatori din care vreo 9.000 au solicitat de la Consiliul de Mediere – contra unei taxe suplimentaree – dreptul de practică.
c) Nicio persoană „specializată” nu deţine certificat de calificare în profesia de mediator, recunoscut pe plan intern şi internaţional, deşi a urmat cursurile şi a absolvit examenele finale iar Consiliul de Mediere avea obligaţia legală de a emite aceste documente oficiale!!!
d) Trainerii din mediere se îmbogăţesc peste noapte – un curs de iniţiere în profesia de mediator costă 1.000 euro – veniturile unora ajungând şi la 7 milioane de euro/an!!!
e) Teoretic, procedura medierii a fost implementată în România din 2006, practic însă, statistica ne relevă dezastrul şi fiasco-ul legii: instanţele au consfinţit în jur de 3.500 Acorduri de Mediere!!! Altfel spus, de-a lungul celor 9 ani de existenţă, s-au încheiat în medie 2,57 Acorduri de mediere per mediator!!!
f) Acordul de Mediere având valoare de înscris sub semnătură privată şi nu de TITLU EXECUTORIU, transformă procedura într-una fără valoare, esenţă, fond şi autoritate.
g) Consiliul de Mediere, cunoscând imaginea reală a medierii ca efect al ineficienţei practice generatoare de „şomaj” în masă şi profitând de lipsa controlului activităţii sale de către o autoritate superioară a statului, dispune prin hotărâri interne alte abuzuri:
Exemple relevante:
g) Curtea Constituţională a României emite la rândul ei câteva decizii de neconstituţionalitate pe legea medierii, după cum urmează:
Concluzii asupra Medierii
Legea 192/2006 modif., în forma actuală, a devenit CADUCĂ, neîndeplinindu-şi scopul pentru care a fost reglementată. Astăzi, medierea în România nu reprezintă un mijloc facil şi eficient care simplifică şi înlesneşte accesul cetăţeanului la justiţie – aşa cum afirma Consiliul Europei – ci este o procedură fără valoare juridică, aproape necunoscută pe plan intern şi lipsită complet de avantaje în cazul în care totuşi există cetăţeni ce manifestă arar un interes pentru ea!!!
Cauze europene:
a) În anul 2011, Comisia Europeana a prezentat un pachet legislativ compus din „Propunere directivă privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum” – Directiva privind SAL în materie de consum (CE 2011b) şi „Propunere de regulament privind soluţionarea on-line a litigiilor în materie de consum” (CE 2011c), adoptate în mai 2013 devenind ulterior Directiva 2013/11/UE şi Regulamentul nr.524/2013 (UE 2013a) ce trebuiau transpuse în statele membre până la data de 09 iulie 2015. Scopul susnumitelor directive europene este „să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin garantarea faptului că reclamațiile împotriva comercianților pot fi prezentate de către consumatori, în mod voluntar, unor entități care aplică proceduri de soluționare alternativă a litigiilor independente, imparțiale, transparente, eficace, rapide și echitabile”. Procedurile SAL şi SOL sunt considerate necesare pentru consolidarea încrederii consumatorilor în comerțul transfrontalier și online.
Cauze româneşti:
a) Pe plan intern încep duelurile între „lobby”-iştii diferitelor grupuri de interese pentru că, nu-i aşa? Uniunea Europeană le-a mai oferit o oportunitate de câştig. Luptele se duc tăcut, se discută în şoaptă iar în final câştigători vor fi cei mai „bazaţi” relaţional.
b) În luna august 2015 apare OG 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 28 august 2015. Laurii şi felicitările au fost primite de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Banca Naţională a României. În ambele instituţii se vor infiinţa structuri independente, imparţiale şi responsabile cu derularea procedurilor SAL, prima specializată în litigiile cu comercianţii, cea de-a doua în litigiile cu băncile. Observăm că independenţa şi imparţialitatea impuse de procedură entităţilor SAL – conform logicii legiuitorului – se pot naşte peste noapte chiar în pântecele celor două instituţii complet dependente şi parţiale!!!
c) Autoritatea competentă de verificare, control, relaţia cu Uniunea Europeană şi cu alte entităţi a fost desemnată Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri.
d) La art. 4 alin.(2) se stipulează clar că Ordonanţa 38/2015 NU ADUCE ATINGERE Legii 192/2006 modif. Într-adevăr nu aduce nicio atingere, doar O ABROGĂ TACIT 😉
e) entităţile SAL & SOL sunt remunerate din bugetul statului (fonduri publice) sau din bugetul special alocat acestor activităţi dacă sunt angajate de organizaţiile profesionale ale comercianţilor (fonduri mixte ori private) spre deosebire de mediatori care au fost obligaţi prin lege să presteze informarea GRATUIT şi în cazul în care se demarează procedura, onorariul este plătit integral de părţile aflate în conflict!
f) părţile NU sunt obligate să fie asistate de avocat sau consilier juridic (în mediere există cutuma obligativităţii!!!)
Efecte
a) Mediatorii au fost excluşi complet din procedurile SAL şi SOL!!!! Asistăm în direct şi la oră de vârf la suprimarea unei mase întregi de profesionişti deja formaţi în domeniu a căror activitate este lipsită de obiect tocmai din cauza legii idioate care o guvernează simultan cu apariţia unei noi categorii de profesionişti ce urmează a fi specializată în SAL şi SOL pe metoda deja cunoscută şi aplicată mediatorilor!!! Mai sunt guri de hrănit şi buzunare de umplut, muşterii sunt destui!!!
b) Este remarcabil faptul că actul normativ care reglementează procedurile SAL & SOL este mult mai clar şi mai eficient comparativ cu Legea Medierii.
c) Entitatea SAL PROPUNE SAU IMPUNE o soluţie părţilor. Ea poate fi acceptată sau nu. Dacă este acceptată, soluţia va face obiectul Hotărârii emise de aceasta şi poate fi contestată în instanţă în termen de 15 zile de la comunicare. După scurgerea acestui termen, Hotărârea dobândeşte VALOARE DE TITLU EXECUTORIU!!! Dacă soluţia este impusă, părţile NU au dreptul de a o respinge iar caracterul acesteia este OBLIGATORIU!
d) Entităţile SAL pot să ofere persoanelor fizice formare profesională sub stricta supraveghere a autorităţii competente.
Concluzii asupra procedurilor SAL & SOL
După îmbogăţirea trainerilor din Mediere va urma şi îmbogăţirea celor din SAL. Sper ca profesioniştilor nou formaţi să li se emită totuşi CERTIFICATELE DE CALIFICARE!
Mediatorii vor trebui din nou să se resemneze. Cei mai vocali (puţini, e drept) se vor întreba în spaţiul public şi virtual: „Dar cu noi ce-aţi avut? De ce n-am putut fi asimilaţi entităţilor SAL & SOL?” după care se va lăsa din nou linişte aşa cum a fost în toţi cei 9 ani de neactivitate pentru că „Unde-i lege, nu-i tocmeală!” 😉
Într-un discurs ţinut în faţa Congresului american în data de 25 ianuarie 2001, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Federal Reserve (Banca Centrală a SUA), se arăta foarte îngrijorat de faptul că SUA avea pe atunci excedent bugetar. În perioada 1998-2000, care a însemnat ultima parte a mandatului de preşedinte al lui Bill Clinton, SUA a avut, într-adevăr, excedent bugetar de circa 2% pe an. A se înţelege corect: excedent, nu deficit. De ce o fi fost atît de rău ca o ţară ca SUA, jandarmul mondial la acea vreme, să aibă excedent bugetar?
Păi, tot Alan Greenspan o spunea în acel discurs din 25 ianuarie 2001: există riscul că datoria publică a SUA să fie achitată… Într-adevăr, datoria publică a SUA atinsese minimul istoric în acea perioadă. Datoria publică a SUA (ca şi a Chinei sau a altor ţări mari) se compune din titluri de stat, bonuri de tezaur şi bonduri.
Ca să poată influenţa economia, Federal Reserve vinde şi cumpără titluri de tezaur şi, uneori, pur şi simplu, emite bani excedentari faţă de nevoile circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, cu scopul de a ieftini dolarul (operaţiunea se numeşte quantitative easing). Ce face Federal Reserve cu datoria publică a SUA se numeşte politică monetară. Fără datorie publică, Federal Reserve nu mai poate face politică monetară şi, deci, nu prea îşi mai justifică existenţa. De aceea, trebuie ca datoria publică să existe.
Evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 au venit mănuşă pentru „nevoile” domnului Greenspan. SUA şi, odată cu ele, lumea, au intrat în războiul contra terorii. În decurs de 14 ani, datoria publică a SUA a ajuns la 20 de trilioane de dolari.
Datoria publică a Chinei este de 28 de trilioane. Datoria publică cumulată a primelor patru economii ale UE (Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia) este de 11 trilioane de dolari, totalul acesteia la nivelul celor 28 de ţări membre ale UE fiind, cel mai probabil, mai mare decît cea a SUA sau cea a Chinei. Nici Japonia nu stă rău – datoria sa publică este de 10,4 trilioane de dolari (raportat la PIB, este cea mai mare din lume: 415%).
Datoria publică nu este şi nu poate fi un simplu instrument de politică monetară sau un simplu număr statistic. Datoria publică înseamnă, indirect, datorie a fiecărui contribuabil, întrucât ea se achită din taxele şi impozitele acestora (mărite progresiv în caz de „avarie”), răpind statului – şi, deci, comunităţii naţionale – dreptul de a cheltui aceşti bani în scopuri ce ţin de sarcinile sale esenţiale: sănătate, educaţie, protecţie socială, armată, justiţie, ordine publică şi infrastructură critică. În mod evident, şi investiţiile publice sunt „grevate” de serviciul datoriei publice.
Pe de altă parte, cu cât e mai mare datoria publică, cu atât forţa băncilor centrale de a controla lumea este mai mare.
Regula este la fel peste tot, inclusiv în România.
Când datoria publică este redusă, forţa băncii centrale de control al economiei şi al statului este redusă. Este la fel şi în România.
De aceea a fost atât de opărit domnul Isărescu – eternul în momentul în care a realizat că proiectul noului Cod Fiscal poate duce la reducerea drastică a datoriei publice a României (cifrată, în prezent, la 56 miliarde de euro, adică la circa 40% din PIB): o datorie publică redusă ori în „pericol” de a fi achitată mult prea rapid înseamnă o marjă mai redusă ori insignifiantă de manevră a BNR.
Domnul Isărescu a văzut că, faptic, băncile nu mai pot alimenta datoria publică a Statului român (întrucât singure s-au supraexpus deja pe acest debitor) şi, deci, datoria publică nu mai poate creşte sau – ce oroare – chiar poate fi redusă. Pe domnul Isărescu nu l-a interesat calitatea acestui Cod Fiscal (destul de redusă, în opinia mea, dar acesta este un alt subiect). Nu l-a interest nici potenţialul de depăşire a „ţintei” de deficit bugetar – acest risc de macrostabilitate a fost doar un pretext.
Pe domnul Isărescu l-a speriat ipoteza rămânerii sale treptate fără obiectul muncii – politica monetară, chestie care, de altfel, subordonează toate celelalte politici publice (nu că am avea multe şi nici înţelepte …).
Acesta este motivul real al opoziţiei domnului Isărescu la Codul Fiscal. Acesta este, de altfel, şi motivul contractării împrumutului de 20 miliarde euro de la FMI şi CE, din care 14 miliarde de euro s-au dus la rezerva BNR.
De fapt, o întrebare retorică se poate ridica în legătură cu acest împrumut de tip „centură de siguranţă” (aşa l-a numit la acea dată Băsescu): A fost o criză reală în România anilor 2008-2010 sau a fost una regizată, dar tot atît de „eficientă” ca şi cele reale, ineluctabile?
Nu ar fi rău să reanalizăm declaraţiile „liniştitoare” din 2008 ale premierului Tăriceanu şi ale preşedintelui Băsescu, precum şi expresia căznit-ironică a domnului Isărescu din acele zile în care la televizor vedeam falimente de bănci globale, dar băncile autohtone încă dădeau credite în franci elveţieni – „mai uşor cu criza pe scări”.
După aceste declaraţii – distonocalm, în ianuarie 2009, brusc, neaşteptat, pur şi simplu s-a oprit total creditarea, inclusiv cea între bănci (băncile nu mai aveau încredere una în alta…), ceea ce a dus la căderea imobiliarelor, a construcţiilor şi a comerţului, după care a apărut „necesitatea” unui împrumut de la FMI şi CE, cu titlu de „centură de siguranţă”.
O fi fost acest împrumut de 20 de miliarde de euro o centură de siguranţă, dar nu pentru economia românească, ci pentru bănci, căci 2/3 din acest credit s-au dus în rezerva BNR, care a făcut ce a făcut cu ea, nu transparent, ca să ştim toţi, ci ocult, ca să ştie numai înţelepţii macroprudenţiali.
Isărescu-cel-macroprudent a spus, undeva pe la jumătatea verii, că răul care ne-a lovit în 2009 a fost cauzat de cota unică de 16% introdusă în tandem de Băsescu şi Tăriceanu, pe atunci aliaţi. Onorabilul domn Băsescu a răspuns cu furie că această declaraţie a lui „Mugurel” este necinstită şi că acesta ştie exact care a fost motivul real al instalării crizei în România. Atrag atenţia asupra tonului vădit ironic al unui adult (Băsescu, mare responsabil, de altfel) faţă de un copil imprudent care nu ar fi conştient de consecinţele spuselor sale şi de responsabilitatea aferentă. Jocul de cuvinte făcut de Băsescu foloseşte condescendent unul din sensurile cuvântului mugurel (=floare/frunză embrionară, incipientă, „copilaş” de plantă). Dar mult mai interesant este tonul implicit ameninţător al declaraţiei lui Băsescu: el şi „Mugurel” ştiu amândoi care este motivul real al crizei din 2009. Adică, tradus din băsească în română: „Dacă nu te abţii de la astfel de comentarii, o să comentez şi eu şi va fi rău de amândoi, dar mai rău va fi de tine”.
După împrumutul luat de la FMI şi CE, au venit şi măsurile de austeritate din mai 2010, cele mai dure din Europa la acel moment: tăieri de salarii ale bugetarilor cu 25% (uneori, cum a fost cazul salariilor profesorilor universitari, tăierile au fost de peste 45%), de indemnizaţii pentru îngrijirea copilului (15%) şi alte venituri cuvenite de la stat cu titlu de prestaţii sociale, blocarea pe 4 ani a angajărilor în sistemul bugetar etc. Vă reamintesc înţeleapta regulă a angajării unui funcţionar public nou cu condiţia „restructurării” sau a vacantării altor 7 posturi, ceea ce, printre altele, a dus la penurie de medici (un minus de 40.000 de medici în prezent) şi de profesori calificaţi (cifrele sunt similare).
Nu ar fi rău să ştim, printr-un raport prezentat în Parlament, care a fost motivul real al crizei şi, mai ales, ce a făcut BNR cu cele 14 miliarde de euro luate la rezerva proprie direct de la FMI şi CE. Rezerva valutara e avuţie naţională, e strânsă cu eforturile noastre şi, în caz că se constituie în baza unui împrumut, e rambursată din taxele noastre şi pe seama ruinei noastre. Ce anume îi dă BNR, o instituţie care nici măcar nu este prevăzută în Constituţie, dreptul să o administreze cum vrea?
Pe agenda publică a acestei toamne ar trebui să fie pus, cu prioritate, acest raport, întrucît ne paşte o nouă criză şi am vrea să ştim cum de am intrat în cealaltă şi de ce am fost chinuiţi toţi aceşti 6 ani care au trecut, şi asta chiar dacă – ce comod pentru inşi ca Bogdan Olteanu – raportul anual al BNR în Parlament nu este prevăzut sub sancţiunea demiterii Consiliului BNR, ca la celelalte autorităţi aflate în subordinea Parlamentului, iar legea îi apără pe deplin pe membri boardului BNR şi de răspundere penală, şi de răspundere civilă pentru faptele lor.
Flavia Kenyon (foto) este singurul avocat pledant roman din Maria Britanie. Specializata in cauze penale, dupa ce a studiat Dreptul la Oxford, aceasta a dezvaluit modul in care isi desfasoara activitatea avocatii britanici, unul total diferit de cel al avocatilor romani. Povestea Flaviei Kenyon a fost prezentata, duminica 17 mai 2015, in cadrul emisiunii „Romania, te iubesc!”, de la PRO TV.
Astfel, romanca a explicat ca judecarea inculpatului se face in fata unui juriu format din 12 jurati, alesi la intamplare din orice mediu social si cu orice pregatire: „In Anglia, judecarea inculpatului se face in fata unui juriu format din 12 jurati. Pe ei trebuie sa ii convingi. Sunt alesi aleator, la intamplare, pot veni din orice mediu social si sa aiba orice pregatire. Uneori trebuie sa ma pun in pozitia lor si, de exemplu, in cazurile de frauda – care sunt foarte complexe – eu trebuie sa explic un concept dificil intr-un mod foarte, foarte simplu, ca ei sa inteleaga si sa ‘mearga’ cu mine, nu cu Coroana„.
Asta da celeritate
In ceea ce priveste durata unui proces, diferenta este enorma fata de ceea ce se intampla in justitia din Romania. Potrivit Flaviei Kenyon, cel mai scurt proces dureaza, la Londra, 2 zile, in timp ce un proces de durata nu depaseste 3 luni. Iar din momentul in care incepe judecata, sunt fixate termene zilnic, pana la finalizarea procesului.
Mai mult, avocatul stie exact, pentru fiecare dosar in parte, cand are termen, in ce sala, si cat va dura. De exemplu, pentru una dintre cauzele in care pledeaza, Flavia Kenyon precizeaza ca a fost informata ca sedinta va incepe la ora 10.15 si va dura pana la ora 12: „Fiecare dosar pe care il avem se leaga cu o panglica. Daca il leg cu panglica rosie inseamna ca eu sunt aparator, iar daca era alba, insemna ca acuz„.
Traditiile din secolul XIV sunt pastrate si azi
Flavia Kenyon a povestit si despre ce inseamna sa profesezi ca avocat pledant in Londra, dar si despre traditiile respectate cu sfintenie in sistemul englezilor: „Avocatul poarta un costum la care se adauga roba si – piesa de rezistenta – peruca. Este vorba de o peruca traditionala, care arata la fel si pentru barbati, si pentru femei, pentru a nu se face diferenta intre noi in Curtea de Justitie. Deci toti avem acelasi nivel, indiferent de cat timp profesam. Este o traditie care dateaza din secolul XIV, desi femeile nu aveau voie, in vremea aceea, sa practice aceasta meserie. Este un semn de respect, un semn de distinctie. Deci suntem anonimi, eu sunt o peruca, la fel ca orice alta peruca„.
Sursa: Luju
Nici măcar nu ne putem compara cu sistemul lor judiciar. Partea proastă este că nici nu se doreşte îmbunătăţirea şi profesionalizarea sistemului românesc. Ne plac haosul, injustiţia, umilinţa, batjocura, lipsa de respect a instanţei faţă de avocaţi şi părţi, încălcarea drepturilor omului… Dacă nu le-am accepta pasivi, am reacţiona atât la nivel de societate cât şi la nivel legislativ. E suficient să exemplicitez doar că primul termen de judecată stabilit într-un dosar poate fi după aproximativ un an de la data depunerii acţiunii iar ulterioarele se stabilesc cel mai devreme într-o lună sau două! În timpul vacanţei judecătoreşti trebuie să ne luăm adio de la instanţe. Începând cu luna mai, termenele se vor stabili spre finele lui septembrie!!! Sunt situaţii în care, până ajunge dosarul pe rol (ori se soluţionează definitiv) mor părţile sau faptele s-au perimat de la sine! Astfel de practici bolnave nu pot fi considerate înfăptuiri fireşti şi legale ale justiţiei. Magistratul trebuie să îndrepte lucrurile cu celeritate şi nu peste 10 ori 20 de ani de la săvârşirea faptelor sau a încălcării drepturilor altora! În România, justiţia se deplasează cu două viteze: ori pe acceleraţie (atunci când există interes special în cauză) ori pe viteza melcului. Unii dintre noi ne dorim însănătoşirea justiţiei din temelii dar nu e suficient. Avem nevoie de politici publice, de voinţă parlamentară şi de conştientizarea faptelor dramatice cu care ne confruntăm în acest segment de activitate. Pretind cam multe…ţara e bolnavă de sus până jos.
In fiecare dimineata cand ma trezesc, experimentez placerea suprema: aceea de a fi EU.
“Daca as putea, as duce lumea in agonie, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii; as pune flacari arzatoare si insinuante la aceste radacini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alta seva si alta caldura.
Focul pe care l-as pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmica esentiala.”
Emil Cioran (Pe culmile disperarii)
România fără Justiție 