Hegemonia Culturală, Conştiinţa falsă şi Lupta pentru putere

Puterea hegemoniei culturale stă în invizibilitatea ei. Ea nu pare o cultură „politică”, ci este exact ceea ce aparent ne place sau ceea ce credem că este frumos sau ce se simţim că este confortabil. Împodobită cu funde colorate, sclipici, artificii, povești, discursuri și imagini, hegemonia culturală, deşi este o mişcare politică, nu arată ca una politică și, prin urmare, este mult mai greu observabilă şi foarte rezistentă.

Când o cultură devine hegemonică, „bunul simț” promovat de aceasta este impus  cu forţa majorităţii populației.

Modurile de exprimare, gândire şi manifestare ale activiştilor sunt revoluţionare deoarece se opun violent puterii dominante, legitime. Acest tip de cultură, conform filosofului marxist Antonio Gramsci, ar avea rădăcinile în credinţele tradiţionale ale ţărănimii sau în cultura magazinelor de tip industrial iar filosoful Stuart Hall le descoperă şi în subculturile tineretului manifestate prin divertisment comercial, mişcarea Rastafari, Punk iar mai nou, completez eu, prin hipsterism.

Activitatea activistului, conform lui Hall, este de a identifica și de a exploata aceste buzunare culturale, de a construi o contra-cultură radicală în interiorul vechii societăți și de a lupta pentru o nouă hegemonie culturală, indiferent cu ce mijloace.

Hegemonia culturală crează o conştiinţă falsă, deosebit de evidentă pentru cei care privesc obiectiv din exterior fenomenul. Ea este capabilă să adune nenumăraţi adepţi care, odată intraţi în jocul puterii invizibile, vor deveni rapid mase de manevră necesare consolidării poziţiei statului paralel (din umbră).

Cele mai uşor de manipulat sunt ONG-urile şi sindicatele deoarece prin acestea, statul paralel (format dintr-o anumită parte a bogaţilor la care s-au alăturat – plătiţi generos, evident – indivizi importanţi din interiorul statului legitim) poate pretinde concesii de la statul legitim, unele absurde şi, dacă statul legitim nu va înfiinţa o contra-mişcare sau un plan de anihilare a acesteia, riscă să piardă guvernarea prin forţă şi violenţe provocate intenţionat .

O avertizare importantă venită din partea comunistului Gramsci: Lupta pentru hegemonia culturală, pentru a avea succes, trebuie să facă parte dintr-o strategie globală care încorporează și lupte pentru dobândirea puterii politice și economice, la nevoie, revoluţii. Vi se pare cunoscut?

Reclame

Mișcarea neofascistă #rezist

Peste ani, dacă vom supraviețui, vom putea scrie studii despre cum se naște o mișcare radicală, pornind de la mișcarea #rezist.

E evident efortul de radicalizare al grupurilor frustrate de propriul lor eșec electoral și democratic din 2016 și ce a urmat.

Tema principală a radicalizării este anticorupția pentru că e mecanismul care poate oferi cel mai ușor excitarea sentimentului de ură, fără de care radicalizarea nu are sens.

Țintele sunt mereu aceleași: ”corupții clasici”, arhetipali: Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Liviu Dragnea…. Despre ei ”se știe” că sunt corupți. Iar faptul că ”se știe” e suficient.

A doua temă este cea a demonizării ”celeilalte Românii”, care nu e la standardele și la așteptările intelectuale și politice ale ”tinerilor frumoși și liberi”.

Această a doua Românie trebuie în același timp eliberată, dar și distrusă pentru a putea triumfa adevărul.

Nu e un scenariu nou. Îl găsiți în propaganda nazistă de dinainte de venirea la putere: mesajul că Germania trebuie într-un fel eliberată de ea însăși, pentru a ajunge la conștiința de sine, care nu poate fi alta decât național-socialismul.

A treia temă este un amalgam, dar care reia în linii mari chestiunea ”anticomunismului”, tema mamă a nucleului intelectual din spatele acestei mișcări.

În amalgam găsești un anticomunism sfertodoct, în care teme conservatoare sunt denunțate ca fiind ”comuniste„ din simplă oportunitate, un pro-occidentalism primar, o rezervă față de Biserică, o rusofobie brută, un amestec hilar de libertarianism și socialism precum și un elitism invers proporțional cu sfertodoctismul temelor mai sus menționate.

Ce se dorește cu această radicalizare?

Înainte de orice consolidarea unei forțe politice care să împiedice orice formă de dialog și pace socială.

Este evident că manifestarea politică a mișcării #Rezist nu are nimic cu ideea de democrația parlamentară, că nu e motivată de ideea de dialog ci de ideea de revoluție.

Știm din experiența USR, deja, că principalul element lipsă este dialogul și negocierea. Politica devine o armă, nu un instrument.

Când USR-ul ajunge în Parlament, printre primele lucruri pe care le face, și probabil singurele care vor rămâne, este să facă circ stradal în sălile de plen și pe holuri, să ”ocupe” plenul, să își hărțuiască colegii parlamentari cu telefoanele mobile chiar și la toalete (metodă preluată și de Mălin Bot) și să….nu facă politică.

Deci dacă blochezi 8-10 procente din corpul electoral care participă la vot într-un refuz vocal și agresiv al dialogului, poți fi sigur că blochezi și dialogul social în România.

Cu ajutorul unor politicieni prea lași sau prea tembeli, poți pune pumnul în bot mecanismelor democratice prin presiune stradală. Ies 10 mii de oameni în stradă? Acest lucru, bine speculat mediatic, poate duce și la căderea guvernului.

Apoi se dorește dobândirea hegemoniei culturale prin impunerea agresivă în spațiul public. Nu mai asistăm la o încercare clasică de ocupare a spațiului simbolic al unei societăți prin vreo ideologie articulată.

E suficientă demonizarea: invectiva isterică, dar și patetismul victimizator sunt armele suficiente pentru a ocupa discursul public. Mai pe înțelesul tuturor, fie agresezi ”coruptul”, ”putinistul”, ”comunistul”, fie te victimizezi și te văicărești că ai fost violată de aceștia…

Scopul final?

Cel mai pragmatic: menținerea la putere a statului paralel prin șantajarea cu isteria civică a statului constituțional.

Posibil? Aducerea în timp la putere a acestui radicalism de evident tip neofascist, în urma inducerii fricii în societate. Nici fasciștii, nici nazistii nu au trebuit să obțină 50 la sută plus 1 din voturi ca să câștige alegeri. Au trebuit doar să fie (sau să pară- și pentru asta există mass-media aservită) suficient de mulți ca să inducă frică și să descurajeze opoziția.

Toată poliloghia asta teoretică a mea, are legătură cu ce s-a întâmplat și ieri. Ieri au avut loc două evenimente în legătură:

a) o agresiune publică, tratată însă ca un soi de formă legitimă nu doar de manifestare civică ci de…jurnalism. Mesajul acestei agresiuni publice a fost acela că cei care sunt stigmatizați de mișcarea #rezist nu au dreptul moral la apariții publice.

b) protestul directoarei celei mai importante edituri din țară, dar și a altor edituri mai mici, față de exercitarea libertății de expresie de către cei care, din punctul de vedere moral al mișcării #rezist, sunt condamnați la damnatio memoriae.

Simpla acceptare a comportamentelor de mai sus ca fiind civice și morale este, îmi asum ceea ce spun, o victorie a neofascismului #rezist în România.

Autor: Bogdan Duca

Demagogul ieftin, omul de stat şi strada

„În adevăr: viața noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele maselor. Oamenii politici, chiar sinceri și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și a lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și că urmează prin aceasta, indicațiile maselor. Asta e însă categoric fals.

Pentru că nu e nicio legătură între mulțimile care aplaudă și mase; mulțimile care aplaudă sunt strada; masele sunt altceva. Strada poate să fie uneori și muncitoare; ea nu e constituită în chip necesar de ceea ce obișnuit se numește scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască întotdeauna gata a lua parte la un scandal și la o protestare. Strada însă este, în orice împrejurare, o mulțime sugestionată; cu o existență spirituală care nu e nici normală, nici proprie. Iar resorturile ei – pasiunile cele mai tulburi, stările sufletești care cele dintâi și cele mai ușor scapă de sub controlul judecății și al voinței.

Spre deosebire de stradă, adunarea incoerentă, fără viața organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestie – masa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Masa trăiește deci, își are legile ei, necesitățile ei precise, liniile ei de mișcare; însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva; nu vei afla însă niciodată direct din gura maselor ce vor ele. „Ce vor masele” – asta e oproblemă. Cea mai de seamă problemă a vieții police; și cea mai grea. Căci „ce vrea masa” înseamnă de fapt „ce trebuie masei”, iar ceea ce îi trebuie e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres.

Iar pe atitudinea care se ia față de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă – atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează, se adună, tocmai, pentru a se deschide mai complet intuiței realității, pentru a trăi, a înțelege și formula ceea ce constituie fondul adevărat al necesităților masei. Așa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității, pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe care îl promovează.

E, fără îndoială, comod a merge cu mulțimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându-se numai mediocru de ceea ce cere strada. Nu trebuie, desigur, să împingem lucrurile prea departe. Va trebui totuși să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii.[…] E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele acestia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile și poftele individuale care de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii.

Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, și asta nu sunt oamenii noștri politici de azi. Lăsându-se conduși de mulțime în loc de a pătrunde, înțelege și conduce sau – mai rău încă – încurajând pofte iresponsabile în mulțime pentru a o câștiga, ei nu fac decât să-și mărturisească slăbiciunea. De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni singur, desigur, ca un tiran, adică punând mulțimile sub jugul inspirației tale fanteziste și sub nevoile ambițiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii și nației tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat – dar  totuși a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alții, pentru chiar cei stăpâniți – dar totuși a stăpâni. Dur, cu severitate de cele mai multe ori; înfruntând dușmănia și ura care nu fac bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauți, nici nu ai dreptul să o ocolești aunci când ea încolțește pe drumurile aspre ale sarcinii tale.

…Și ar mai fi atâtea de spus.Toate lucruri tari și stranii – de care toți – de care toți oamenii noștri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta și măsura valorii lor?„

Ce vor masele – Nae Ionescu , Cuvântul, 23 februarie 1933 (inclus în Roza vânturilor )

„Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm și să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea”. (Mircea Vulcănescu, 1951)

„Călinescu, faţă de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocaţie filozofică nici cât un măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuşi.” (Petre Ţuţea)

Mărire şi moarte…

„Un mormânt îi este acum suficient, celui pentru care întreaga lume nu i-a fost suficientă.”  rostise Alexandru cel Mare pe patul de moarte, disperat şi nervos că, deşi era înconjurat de o pleiadă de medici renumiţi, niciunul nu a fost într-atât de înţelept încât să-i descopere diagnosticul şi să-i administreze medicamentul eficient ce i-ar fi putut prelungi viaţa.

Ca o replică post-mortem, mai mult sau mai puţin ironică, pe piatra sa de mormânt stă inscripţionat mesajul: „Acum, un mormânt este suficient de bun pentru cineva care credea că întreaga lume nu era suficient de bună.„

Citiţi şi luaţi aminte!

Cele 9 legi ale Illuminati

1. Lucifer, Purtătorul luminii, a creat doar două tipuri de oameni: noi, Illuminati și vitele umane, care nu au niciun drept cu excepţia acelora de a fi înrobite, batjocorite și sacrificate.

2. Realizați Guvernul Unic, alias Sclavia Globală.

„Sacrificarea vitelor umane” se va face la o scară fără precedent și reprezintă o consecință a celei de-a doua porunci a Genocidului Global.

3. Transformați vitele umane în roboți și convingeți-le că „Negrul este alb”.

4. Adevărul (ascuns) se ține la vedere.
Spuneți deschis adevărul vitelor umane, dar asigurați-vă că nu înțeleg subiectul.

5. Înlăturați cât mai curând posibil toţi adevărații creștini și toţi evreii.
(Notă: prin sintagma „evreii” se înţelege atât rasa, cât și religia lor.)

6. Supuneți-vă doar vouă înșivă.

7. Convingeți vitele umane că nu există niciun Creator.

8. Creați decepții nesfârșite, serviți-le NIMICUL, iar realitatea simulată va fi oferită la sfârșitul spectacolului.

9. Rescrieți Istoria pentru a transforma în mod oficial înfrângerea voastră din trecut în victoria prezentului.

Omul trebuie să fie sclav şi laş până la sfârşitul timpurilor sale

Se pare că de la începuturi, omenirea a rămas blocată în paradigma întunecată a sclaviei iar Fyodor Dostoievski confirmă trist în „Casa Morţilor”: „Fiecare om decent din epoca noastră trebuie să fie laș și sclav. Aceasta este starea lui normală. Eu sunt ferm convins. Omul este făcut și construit aşa până la sfârșitul timpurilor sale.„

Care ar fi cauzele?

1. Religia?
2. Banii?
3. Graniţele stabilite funcţie de puterea vremelnică a imperiilor?

Îngrijorător este că în ultimii ani, omul a renunţat facil la o mare parte din drepturile sale fundamentale; unul este cel privitor la viaţa privată (ascultarea telefoanelor!). Şi mai îngrijorător este că odată prăvălit tăvălugul zdrobirii drepturilor obţinute cu sânge, moarte şi schilodire de strămoşii noştri, din inerţie, înaintează fulgerător, nimicind totul în cale.

De o vreme, se vehiculează ideea că părinţii nu mai au nicio autoritate asupra copiilor şi că aceştia, odată născuţi, aparţin statului. Nu am văzut manifestaţii împotriva celor care şi-au permis să atingă, chiar şi în glumă, celula societăţii: familia . Am văzut în schimb părinţi împărtăşind ideea guvernanţilor deşi majoritatea politicienilor care o aclamă nici măcar nu sunt părinţi. În temeiul aceleiaşi rezoluţii, vine statul şi ne ameninţă că ne va sancţiona cu zeci de mii de lei dacă nu vom fi de acord să ne vaccinăm copiii! Statul, ajuns între timp părintele adoptiv al tuturor copiilor din România – interesele pecuniare primând – devine diabolic în relaţia cu proprii săi cetăţeni şi îi tratează ca pe sclavi, dobitoace vorbitoare. Pentru stat este irelevant faptul că zeci şi sute de mii de copii au murit în întreaga lume ca urmare a reacţiilor adverse la vaccinuri, este irelevant că alte sute de mii au rămas în scaune cu rotile şi alţii au dezvoltat ulterior diverse boli psihice dintre care, cea mai des întâlnită fiind autismul! Statului nu-i pasă că însăşi Bill Gates, într-o conferinţă pe subiect, a îndrăznit să declare public că vaccinurile vor reduce populaţia lumii cu cel puţin 10%, ceea ce reprezintă un procent mulţumitor deşi până la cifra de 500.000.000 de pământeni mai este de „lucru”!!! Acelaşi Gates a testat un vaccin pe fetiţele din India, provocând moartea a câtorva sute şi îmbolnăvirea a câtorva mii. Nu, statul nu se împiedică nici de coasa morţii, nici de schilodirea copiilor. Dramele familiilor nu-l interesează. El, oficial, legiferează genocidul.

Dacă prin legea vaccinării obligatorii nu ar fi legitimat genocidul, atunci întreb punctual:

1. De ce statul – tot prin lege – permite frecventarea cursurilor şcolare de către copiii bolnavi de SIDA şi a celor cu Hepatita B în aceleaşi spaţii şi clase cu cei sănătoşi?
2. De ce cadrele didactice nu au voie să denunţe identitatea copiilor bolnavi?
3. De ce copiii sănătoşi nu mai au niciun fel de drepturi şi sunt obligaţi să convieţuiască cu cei bolnavi?
4. De ce minorităţile, indiferent care ar fi alea, au început să aibă mai multe drepturi şi facilităţi decât majoritatea?
5. De ce, dragă stat, nu-ţi mai pasă de viitorul naţiei noastre?

A te plia pe o societate complet bolnavă nu este un semn de normalitate!

A negocia cu Guvernul NU înseamnă a da mită

Mita este actul de a da bani, bunuri sau alte forme de recompensă unui destinatar în schimbul unei anumite modificări a comportamentului acestuia (în beneficiul / interesul mituitorului) pe care destinatarul nu l-ar modifica altfel. Mita este cu atât mai periculoasă cu cât este oferită sau pretinsă de către un înalt funcţionar public, funcţionar public sau funcţionari ai sistemului judiciar întrucât aceste persoane au responsabilităţi foarte importante şi, prin natura postului, au obligaţia juridică sau publică de a executa sau nu acte de cea mai înaltă calitate în folosul comunităţii/societăţii. Aparatul de stat este cel care trasează involuntar modelul comportamental al cetăţeanului de rând. Dacă în structurile administrative ale statului se practică frecvent corupţia, dispreţul faţă de valorile morale, legale, instituţionale, cetăţeanul înţelege facil că numai prin mită se pot rezolva problemele sale. Astfel, puterea exemplului negativ plecat de foarte sus ne urlă mut din colţuri că la noi TOTUL ESTE DE VÂNZARE! Şi, în temeiul acestui „principiu” barbar, se „tranzacţionează” orice, oricând şi oricum.

Plaga corupţiei din România fiind generalizată, şansa de revigorare a instituţiilor statului este NULĂ! Pentru a înlătura efectele dezastruoase, trebuie eliminată cauza ori… Cauza problemei îşi află rădăcinile atât în mediocritatea şi imoralitatea membrilor partidelor aflate în competiţie cât şi în angajările sau numirile, de către funcţionarul cu putere de decizie, a persoanelor cu funcţii de conducere (şi nu numai) în instituţii publice, exclusiv pe „criteriul” rudă, prieten, amantă, cunoştinţă. Promovarea non-valorilor în posturi cheie este o tehnică specifică sistemului corupt!