Inca de la inceput imi cer scuze si fac o reverenta in fata romanilor de exceptie. Da, sunt si altfel de romani. Acestia nu sunt elementele componente ale mentalitatii colective dar fiind atat de putini, reprezinta partea neglijabila a poporului din care fac parte. Cati ar putea fi exceptii? Daca ma hazardez intr-o cifra as spune in jur de 2000. Prea putini comparativ cu ceilalti, nu-i asa?
Ne-am obisnuit sa definim un popor functie de mentalitatea colectiva a acestuia care îsi recupereaza trecutul si îsi valorifica prezentul în perspectiva unui viitor salvator. Pe aceasta baza, “proiectiile asupra viitorului national, indiferent de nuantele ideologice, au tins sa justifice deciziile politice, sa disciplineze actiunea nationala, deci sa orienteze comportamentele colective”.
Daca ne intoarcem la inceputurile istorice, vom observa ca pe pamantul actual romanesc s-au perindat gotii, hunii, slavii, romanii, turcii si alte natii care, de fiecare data si-au lasat adn-urile pe plaiurile noastre, contribuind astfel la formarea unui popor roman cu o mentalitate colectiva de-a dreptul uimitoare si profund incorecta. Dacii, ca popor de sine statator, supus atator lupte de ocupatie, a incercat cu vitejie sa-si apere pamantul. Au luptat si au murit ca niste bravi eroi pentru tara lor. In urma razboaielor purtate de-a lungul a sute de ani, s-au propasit pe plaiuri mioritice suficiente elemente migratoare ce au contribuit la formarea mentalului colectiv. Astfel ca dacii, pentru a trai intr-o oarecare armonie cu natiile cotropitoare, au inceput sa preia treptat din comportamentul barbarilor pentru ca, numai asa puteau supravietui. Din acest motiv, normele sociale ale acelor vremi i-au invatat ca hotia le asigura existenta, ca lasitatea ii scapa deseori din necazuri, ca umilinta si supusenia ajuta in diverse situatii, ca pentru o coaja de paine accepta sclavia insa, primordial este sa ramana in viata! NU in ce mod ci VIU!
Tot din istorie cunoastem ca poporul nostru a fost mereu stapanit de o sete nemarginita in a-si trada, vinde si omori conducatorii. S-a intamplat cu Decebal, cu Mihai Viteazul, cu Vlad Tepes, cu Brancovenii si, mai noi cu Ceausestii. Mentalitatea colectiva cladita pe asemenea gene, reprezinta raspunsul la intrebarea: „De ce romanul suporta atatea nelegiuri?”
Identitatea romanului particular se integreaza in mentalitatea colectiva care vine cu un bagaj de ideologii istorice – un fel de simbioza intre mentalitatile popoarelor migratoare si daci, adica un feed-back al trecutului nostru dureros, considerate a fi normale iar idealurile actuale nu raman altceva decat niste concepte teoretice, imposibil de atins sau aplicat atata vreme cat majoritarul decide actiunile viitoare, deciziile politice, viitorul nostru ca stat democrat.
Tot la romani intalnim proverbe care definesc mentalitatea colectiva astfel cum am caracterizat-o mai sus: „Sa moara capra vecinului” sau „Capul plecat, sabia nu-l taie!” Numai din aceste doua expresii este suficient sa intelegem modul in care poporul nostru s-a autodefinit de-a lungul timpului. NU avem mentalitate de invingator, nu stim ce inseamna verticalitate, nu ne cunoastem drepturile, nu ne revoltam cand suntem inrobiti si umiliti… Ne multumim ca… suntem vii, la fel cum se multumeau si stramosii nostri!
Am ramas un popor de primitivi, a carui singura satisfactie e viata, indiferent in ce mod traita, refractari duri la reforme pozitive, bolnavi de ura, invrajbire si disolutie, capabili de a vorbi mult si de a face foarte putin, lipsit de aspiratii, indobitociti, manipulati, clementi la toate relele politicului, avizi de barfa si razbunare insa… pentru popor ca intreg, suntem incapabili de a face ceva benefic chiar daca am avut sansa de a ne naste intr-o tara minunata si bogata, chiar daca, am avut sclipirea finalului de an 1989 cand ne-am inalturat dictatura.
Eroziunea morala a ajuns la asemenea cote incat nu mai facem distinctie intre ceea ce e moral si imoral, intre ceea ce e drept si nedrept, intre ce e cinste si necinste pentru ca, de fiecare data gasim o scuza raportandu-ne la conditiile impuse pentru a fi viu sau mort! Si atunci, senini si oarecum compasionali, admitem toate atrocitatile din jur savarsite de unul, de altul, de clasa politica, de justitie…pentru ca numai asa, facand compromisuri, inca mai avem dreptul de a respira!
E adevarat ca printre noi exista si exceptii, dar acestea sunt atat de putine incat nu vor fi capabile niciodata sa schimbe cursul evenimentelor. In primul rand pentru ca nu se implica, in al doilea rand pentru ca sunt eliminati din varfuri, in al treilea rand pentru ca sunt constienti ca se afla in minoritate si imposibilitate de a schimba o mentalitate colectiva intr-o zi sau intr-o luna… Ori, pe noi, ca mentalitate colectiva, ne defineste cu totul altceva decat ceea ce altora – minoritarilor – li se pare a fi normalul!
Mentalitatea colectivă e îmbibată de tradiţionalism istoric şi se caracterizează printr-un tip de auto-suficienţă împinsă adeseori până la aroganţă, ignoranta şi discriminare faţă de concepţiile novatoare. Dacă în lumea occidentală e tolerată orice „credinţă”, în lumea ortodoxă românească, spre exemplu, cea tolerată e „necredinţa”. Simţul, gustul şi mentalitatea majorităţii fac legea în materie de „normalitate”.
În România zilelor noastre pare „anormal” să te îndoieşti de adevărul scripturilor, în schimb un „credincios” al cărui „crez” este existenţa extratereştrilor este internat fără nici un fel de ezitări la ospiciu. Spitalele sunt ghiftuite cu aşa zişi „psihotici” al căror cap de acuzare este faptul că li se arată (în somn sau aievea) diverse creaturi ivite din alte timpuri sau galaxii, în schimb un ins căruia i se arată „fecioara Maria” (în somn sau aievea) nu e considerat nici pe departe psihotic, ba chiar se face o mică mare vâlvă televizată în jurul lui! De ce n-am clasa şi religia sub sindromul de „psihoză colectivă”? Doar pentru că acest tip de psihoză e atributul unui tip de gândire majoritar? De ce n-am pune sub semnul halucinaţiei viziunea apocalipsei biblice? Unii „psihotici” sunt canonizaţi ca sfinţi iar alţii înfundă balamucul, după cum dictează simţul comun.
In sistemele de tip dictatorial, fie ele sociale sau religioase, cea mai gravă consecinţă morală constă în faptul că se confundă „normalitatea” cu adevărul.
Legea drepturilor omului este, în plan axiologic, un ideal al lumii contemporane. Aşa se explică de ce societăţile tradiţionale fac parte din lumea a doua şi a treia: sunt împotmolite într-un trecut fosilizat, secătuit, într-o ideologie care nu mai corespunde nivelului actual de evoluţie a conştiinţei omeneşti. Odată cu lumea pe care o construim evoluează şi reperele care ne formeaza conştiinţa. Suntem produse sociale într-o mai mare măsură decât suntem dispuşi s-o recunoaştem.
